Multe stupidităţi au inflamat în ultimii ani tot mai restrînsa noastră viaţă literară, dar cea mai mare dintre ele mi se pare a fi, de departe, dezbaterea legată de aşa-zisul conflict dintre ficţiune şi memorialistică. S-a recurs la sofisme şi la explicaţii de tot fanteziste în încercarea de a se demonstra de ce, imediat după 1989, românul a întors spatele ficţiunii pentru a plonja voluptuos în apele limpezi ale confesiunii directe şi de ce acum, ruşinat parcă de gestul său, s-ar întoarce pocăit, spre tradiţionalele zone fictive de evadare din imediata noastră realitate.

Culmea este că partizanii ficţiunii în acest război cu săbii de hîrtie sînt cei care deplîng mai amarnic lipsa literaturii de sertar din timpul regimului comunist. Or, memorialistica este, prin definiţie, literatură de sertar (închis cu cheia). În mod normal un jurnal autentic este un document pentru sine, iar publicarea sa se face după moartea autorului său, dacă urmaşii consideră necesar acest lucru. Fireşte, există şi jurnale scrise cu intenţia declarată a publicării lor (uneori avînd drept clauză trecerea unui număr de ani de la moartea autorului), dar acestea ridică unele semne de întrebare în privinţa autenticităţii notaţiilor. Este limpede în aceste cazuri că diaristul simte peste umăr ochiul străin, are în minte un cititor ideal în faţa căruia, poate fără intenţie, are tentaţia să se prezinte în ipostaze cît mai favorabile sau să compromită imaginea adversarilor săi din viaţa cotidiană. Nu este mai puţin adevărat că şi jurnalele păstrate sub cheie, scrise fără intenţia de a fi publicate, pot apărea amputate, în funcţie de interesele urmaşilor celui în cauză sau (mai rar) ale editorului. Cine mai poate verifica integritatea unui text inedit după moartea autorului său? Se spune că inclusiv atît de discutatul Jurnal al lui Mihail Sebastian a suferit cosmetizări, pe ici, pe acol