Cel dintîi "proustian"a fost o femeie, Céleste Albaret, menajera lui Marcel Proust însuşi, apoi inspirată biografă a scriitorului. A fost cea care şi-a dat probabil seama cea dintîi de geniul omului pe care-l slujea zi şi noapte; dar aveam să aflăm asta mulţi ani după aceea, în 1973, cînd apărea ciudata carte Monsieur Proust, scrisă de Céleste Albaret (de fapt, dictată unui jurnalist). O putem citi acum într-o foarte bună variantă românească datorată Adrianei Liciu şi publicată de Editura Albatros.

Pe piaţa umanioarelor, nimic nu e mai perisabil decît cărţile de "istorie literară": nu numai pentru că zonele de interes ale publicului şi cota valorică a scriitorilor rămîn prin excelenţă fluctuante, dar mai ales pentru că noi documente schimbă mereu faţa istoriei literare. Există puţine cărţi care să supravieţuiască ferm momentului în care au fost scrise. între ele, fireşte, un loc aparte îl ocupă mărturiile de primă mînă în legătură cu marii scriitori, complemente esenţiale la biografia lor. în cazul lui Proust " dincolo de cantitatea considerabilă a amintirilor şi a evocărilor personale, apărute în cascadă imediat după moartea autorului (gen Au bal avec Marcel Proust de Martha Bibescu), mărturiile din surse directe au fost întotdeauna fragmentare, ocazionale şi intempestive, compuse de persoane care încercau să-şi construiască mica lor celebritate la umbra statuii lui Proust, în impresionantă expansiune dimensională de la an la an. Există o singură excepţie " volumul la care ne referim, Monsieur Proust. Céleste Albaret l-a acompaniat pe Proust în ultimii 10 ani de viaţă, decisivi pentru crearea operei. Scrisă cînd Céleste Albaret avea 82 de ani, această carte îşi păstrează perfect prospeţimea şi interesul (în calitate de proustian impenitent cu lungi state de serviciu, pot certifica faptul în deplină cunoştinţă de cauză).

Cine a fost Célest