În capul meu e o pendulă. Pe de-o parte ("tic"), ea-mi spune că vremea din urmă a luat-o razna şi că ceea ce, pînă de curînd, era simplu accident meteorologic (caniculă urmată de secetă urmată de furtuni urmate de inundaţii urmate de caniculă...) a devenit regula. "Încălzirea planetei", "efectul de seră" şi celelalte mantre metaforice nu mai sînt metaforă, sînt realitate. Dacă vom continua aşa - eliminînd noxe în atmosferă, neluînd nici o măsură, lăsînd Tehnologia, Economia, Progresul să-şi facă de cap -, în foarte scurt timp (circa 50 de ani, spun specialiştii: exact, cincizeci!) nu vom mai exista... Pînă să devenim acei mutanţi bio-tehnologici pe care-i descriu romanele SF, adaptabili la orice mediu, vom deveni - în mod cît se poate de tradiţional - cît se poate de morţi: înghiţiţi de valuri, măturaţi de uragane, mistuiţi de focuri. Nicolas Hulot, un activist ecologist francez, a publicat recent o carte cu titlul Sindromul Titanicului; ar fi putut să se cheme - eventual - Vacanţele domnului Hulot, pentru că avertizează asupra apocalipsei pe cale să se întîmple: o planetă vacantă, evacuată de oameni! Cu figura sa de hippy la pensie naufragiat în ecologie, pe care nu-l poate salva nici postura (pitorească) de consilier al preşedintelui Chirac, Hulot nu arată ca şi cum ar trebui luat în serios. Doar că, din păcate pentru noi, dl Hulot nu este un aventurier "New Age"-ist, nici un Nostradamus de bistro: este un individ cît se poate de raţional, care cunoaşte planeta din scoarţă-n scoarţă şi care, tîrîndu-se pe fundul oceanelor în submarine super-performante şi făcînd mii de măsurători, ştie despre ce vorbeşte. "Sindromul Titanicului" nu este, nici el, o "metaforă": este un diagnostic. Lumea noastră este asemenea unui "Titanic" îndreptîndu-se, cu toate motoarele duduind, spre catastrofă. Soluţii? Prima - şi cea mai urgentă - ar fi încetinirea vitezei de croazieră.