Pe vremea când încă mă mai interesa o nobilă îmbrăcăminte pentru volan, un amic încercat îmi propuse, la un preţ cu adevărat amical, să-mi treacă mie proaspătul Lăstun, cea mai nouă şi mai îndrăzneaţă realizare a industriei automobilistice româneşti, de originală concepţie. Văzusem maşinuţa ce putea să devină imediat a mea - o excepţie în epocă - lăsa impresia de fragilitate cu caroseria ce părea mai degrabă o glazură, dar, cum aspiram după un vehicul de oraş, ideea de a mi-o însuşi dintr-o strângere de mână şi fără dureroase sacrificii monetare mi-ar fi surâs, dacă primul şi grăbitul ei beneficiar n-ar fi făcut eroarea pe care nici un negustor n-o comite, de defăimare a mărfii.

Mi se plânse de cutia de viteze de un model depăşit, de vreo alte câteva hibe şi-mi propuse cu prea mare hotărâre să mi-o aducă numaidecât sub fereastră. Cerui timp de gândire, amicul şi-a mutat oferta, descotorosindu-se scurt de maşinuţă - sper, pentru el, nu cu cine ştie ce pierderi. Noua cucerire a industriei naţionale de automobile dispăru curând de pe şosele, din motive pe care nu le voi cunoaşte niciodată - şi, cred, nimeni, de asemenea. Asta pe când Pobede astmatice mai mustăceau pe drumuri de ţară cărând legume, bravul Trabant înfrunta cu succes defileurile Carpaţilor, neobositul Fiat 850 dădea semne de imortalitate - iar pe strada Ernest Broşteanu străluceau ca noi, într-o grădină, două străvechi limuzine americane, în stare de funcţionare.

Pe atunci, singura rubrică din buletinul statistic anual ce rămânea neocupată era aceea a numărului de automobile, în anul acela, din surse discrete, circa optzeci de mii, v-o spune un fost normator-autor. O maşină pentru omul de rând, anonim constructor al socialismului - dar eroic în deciziile sale sacrificiale - o maşină cu patru roţi, motor şi volan, din cât mai puţin făcută - consumul de benzină nu conta - fuses