În aşteptarea unui amic - individ neserios, care n-a înţeles niciodată ce înseamnă punctualitatea -, am stat, zilele trecute, aproape o jumătate de oră, pe o bancă din Dorobanţi, în apropierea unei intersecţii. Un loc banal în aparenţă, despre care, pînă în momentul acela, n-aş fi putut spune decît că e, ca multe alte intersecţii, zgomotos şi plin de praf, aglomerat şi, prin urmare, greu de traversat. Cu toate acestea, în jumătatea de ceas în care am privit atent şarpele pestriţ din trafic, mi-am dat seama că banala intersecţie din Dorobanţi e cel mai bun punct de observaţie pentru cine vrea să-i înţeleagă pe români sau să afle cîte ceva despre România în treizeci de minute. Nu e o glumă. Mergeţi o dată acolo şi priviţi mai întîi maşinile. Din fericire, semaforul e unul dintre puţinele locuri în care se întîlnesc toate clasele sociale. Aşa că veţi avea timp să vedeţi cum arată românul-jupîn, cocoţat în jeep-uri scumpe sau lenevind pe marochinul merţanului, românul-leasing, veşnic în criză de timp, vorbind la telefon sau citind ziarul pe volanul Mégane-ului, românul-mediu ambalînd Solenza sau românul-pretor afumat în Trabant ori transpirînd în Dacia din '85. Acolo, în intersecţia din Dorobanţi, ţipă claxoane şi oameni. Uneori în acelaşi timp, dar din motive diferite: împotriva puradeilor care ţin cu tot dinadinsul să-ţi spele parbrizul, pentru a-ţi aduce aminte că s-a făcut verde şi ai întîrziat o secundă, sau, pur şi simplu, pe post de înjurătură pentru "vina" de a avea semnul prostului în lunetă şi tupeul de a conduce pe banda a doua. În treizeci de minute m-am convins că poţi vedea într-o intersecţie cea mai mare densitate de români-mitocani pe metru pătrat. Ei scuipă sau aruncă, dar, mai ales, aruncă. Semaforul pare locul ideal pentru a scăpa de hîrtii, ambalaje, casete, pet-uri, mucuri de ţigară, cotoare de măr sau resturi de covrig. Protestele

sînt