Nu joc fotbal, nu urmăresc întrecerile sportive, nu mă pasionează viaţa nici unui sportiv, sporturile mă lasă rece, sînt vag exasperat de omniprezenţa lor publică. Duminica, cînd mă sastisesc de vidul canalelor de televiziune, iar cele de filme se dovedesc de neurmărit, deplor lungile, plicticoasele trăncăneli fotbalistice nocturne, care parazitează toate televiziunile care ţin la audienţă. Sînt deprimat de vacuitatea argumentelor, de importanţa acordată nulităţilor, de pasiunea cheltuită pentru a reîncălzi o supă leşioasă în cel mai înalt grad. Înţeleg că sportul şi, în special, fotbalul este pasiunea multor oameni: nu e şi a mea. Ca individualist, îmi măsor impopularitatea gusturilor după banii cheltuiţi de stat pentru a încuraja pasiunile care mie fie nu îmi spun nimic, fie îmi provoacă repulsie. Fireşte, fotbalul nu mă deprimă în sine - nu am nimic împotriva celor care nutresc gusturi pe care nu le împărtăşesc. Ceea ce mă irită la fotbal este atenţia care i se acordă - în mod oficial. Este legătura vicioasă între pasiunile inocente (ori prosteşti) ale suporterilor şi interesele cinice (ori ticăloase) ale statului. Oriunde e vorba de stat şi de pasiunile colective încurajate de el, nările mele intră în alertă: simt deja putoarea colectivistă şi intenţia de a manipula ineptitudinea bunelor sentimente. Deşi ar trebui ca toată lumea să ştie că statul investeşte numai în pasiunile care masifică populaţiile pe care le stoarce prin impozite şi le domină prin asistenţă, ei bine, chiar şi criticii sistemului (cu excepţia lui Traian Ungureanu) joacă în mod inexplicabil cartea naivităţii: pasiunea de a chibiţa e mai puternică, la majoritatea suporterilor, decît luciditatea de a vedea că o floare de eroism şi talent (reprezentînd sportivii) înfloreşte într-o mlaştină de putoare şi venalitate (reprezentînd organizatorii). În postmodernitatea noastră flatulentă, sportul