Nu sînt neapărat un fan al fotbalului, deşi am jucat, ca orice adolescent, fotbal, ba chiar pînă tîrziu, pînă pe la cincizeci de ani, în fiecare vară, la Oneşti, cînd floarea intelectualilor umanişti îşi dădea întîlnire la Zilele "G. Călinescu" şi cînd îl angajam pe maestru şi pe terenul clubului de fotbal local, nu doar în sala Casei de Cultură. Am alte preferinţe în materie de sport, de exemplu şahul sau snooker-ul. Asta nu înseamnă că nu mă uit la fotbal, la televizor (pe teren nu mai calc, din pricini pe care le-am mărturisit altă dată), că nu ştiu toate rezultatele din Divizia A şi din celelalte ligi naţionale şi europene, ca să nu mai spun că meciurile interţări mă distrează cel mai tare, că, în fine, nu urmăresc trensferurile de jucători (Owen la Real Madrid, Ciocoiu la Steaua). Nu mai am o echipă favorită. Aveam, ca elev la Sibiu, pe Locomotiva, dar asta era cu jumătate de secol în urmă. Astăzi am doar vagi simpatii (pentru echipele ardelene, pe care le ştiu de multă vreme, UTA, Oradea, I.C.O. de ieri, U şi CFR Cluj, Poli Timişoara) ori antipatii (echipele moldovene intră în această categorie, dar nu mă întrebaţi de ce). Înţeleg că fotbalul e sportul rege (ce mai clişeu!), pe mai toate continentele (îi cedează şi America de Nord de cîţiva ani): întîi, fiindcă e sport de echipă, al doilea, fiindcă se joacă în aer liber, pe un teren enorm, în faţa unor tribune încăpătoare, ca amfiteatrele antichităţii.

Sporturile individuale nu-l pot concura. Nici cele de sală. În copilăria mea, am jucat handbal în 11 în aer liber şi mi se părea un joc superb. Devenit în 7 şi mutat în sală, a cîştigat în concentrare, dar a pierdut din potenţialii spectatori. Ca să fie popular, un sport are nevoie de aceste două condiţii. Şi mai e ceva. Tactica şi strategia sînt mai clare în fotbal decît în rugby (alt sport care mă pasionează!) sau tenis. Nu întîmplător toată lumea