Acesta e refrenul pe care îl scandau suporterii braşoveni la ultimul meci pe care echipa lor l-a jucat la Bucureşti cu Rapid. Aceiaşi suporteri continuă să îşi susţină favoriţii folosind numele pe care echipa lor îl avea în timpul comunismului ("Steagul roşu"), şi nu numele actual al clubului ("F.C. Braşov"). Pentru cititorii care ştiu mai mult fotbal decît politică, trebuie precizat că Braşovul este locul în care, pe 15 noiembrie 1987, s-a produs cea mai curajoasă mobilizare colectivă anticomunistă. Cititorilor care se pricep mai degrabă la politică decît la fotbal le vom spune că Rapid este clubul care a ţinut să îşi afişeze în anii '80 revolta faţă de echipele-emblemă ale regimului comunist, cele susţinute de armată (Steaua) şi miliţie (Dinamo). Şi atunci? Cum se explică formula "mai bine comunist decît rapidist"? Să fie suporterii de azi ai Braşovului comunişti, după ce părinţii şi fraţii lor au făcut gesturi decise împotriva comunismului? Sau, dimpotrivă, rapidiştii sînt cei care s-au schimbat după 1989, devenind mai răi decît cei pe care îi detestau înainte de Revoluţie? Oare braşovenii spun "Steagul roşu" din inerţie, aşa cum suporterii Craiovei spun încă "Ştiinţa", şi nu "Universitatea"? Rapidul e oare un club definit politic în chip indiscutabil? Mister... Acest exemplu îmi îngăduie să semnalez două lucruri. Primul este acela că identitatea sportivă a unui club de fotbal e mult mai complicată decît o lasă să se înţeleagă semnele exterioare: tricourile, gesturile făcute după marcarea golurilor sau la intrarea pe gazon, transferurile, declaraţiile antrenorului sau chiar stilul efectiv de joc. Identitatea unui club de fotbal e dată astăzi, în primul rînd, de discursul tribunelor şi de miturile care socializează suporterii care merg la stadion. Pentru cineva care ajunge prima dată pe un teren de fotbal, spectacolul tribunelor e derizoriu, vulgar şi mizera