* Cina cu bucluc / Pieces of April (SUA, 2003), de Peter Hedges. April (Katie Holmes), eroina filmului Cina cu bucluc, mi s-a lipit de suflet încă de la primele secvenţe, cînd am realizat că se află într-un moment de cumpănă şi că viitorul depinde, într-o anumită măsură, de capacitatea ei de a înţelege că nişte cartofi trebuie fierţi înainte de a fi pisaţi. Într-un sezon ca ăsta şi într-un loc ca Hollywood Multiplex, unde, la orice oră, planeta e ameninţată şi salvată în cel puţin trei săli diferite, era mare nevoie de un film independent care să amintească publicului că şi o modestă bucătărie poate fi un loc plin de primejdii. Această idee nu are mari şanse de a se face auzită în vacarmul Multiplexului (dacă vă hotărîţi să vedeţi filmul, grăbiţi-vă). Dar e o idee bună, şi dacă vă întîlniţi vreodată cu un film numit The Big Night (realizat în 1997 de Stanley Tucci şi Campbell Scott), nu vă lăsaţi amăgiţi de aerul lui modest: ideea n-a fost susţinută niciodată mai frumos decît în această comedie despre doi fraţi italieni care se chinuie să menţină pe piaţa americană, fără compromisuri, un restaurant italian "autentic" - ceva la fel de comercial ca un sanctuar; totul duce spre o masă-eveniment în care fraţii investesc totul şi spre o dimineaţă postapocaliptică de neuitat, cînd reuşesc să-şi recupereze măcar prietenia de pe cîmpul de luptă al bucătăriei, împărţind în tăcere o simplă omletă. La fel ca The Big Night, filmul lui Peter Hedges e construit în jurul unei mese mari, pe care April vrea s-o ofere, de Ziua Recunoştinţei, familiei ei, venită special pînă la New York. Dar bucătăria din The Big Night era camera de lucru a unui artist, în timp ce bucătăria din Cina cu bucluc e camera de tortură a lui April, care nu poate să se atingă de curcan fără să-l scape pe jos. Nu că Hedges i-ar lăsa vreo şansă: atunci cînd un artist filmează cu o cameră digitală, ştii că