In Misterele Castelului Solitude... nu se intampla mai nimic (ca sa intelegem noi ce huzur neverosimil a cazut pe capul prozatorului), drept care se consemneaza macar (radupetrescian) trecerea anotimpurilor. Autorul se plimba prin cimitirul local ca sa citeasca la umbra, pe bancile verzi lucioase. Se plimba prin castel de unul singur, la vremea Craciunului, cand toata lumea a zburat spre brazii familiali. Se plimba prin camera, manevrand usor intimidat combina muzicala. La un moment dat depune diligente ca sa capete in stapanire temporara bicicleta castelului, o Rosinanta cu enspe mii de viteze, calarita gospodareste, in deghizament de geaca nationala de fas. Din mersul bicicletei inregistreaza tot felul de lucruri fara importanta, cum ar fi lumina apusului, coroanele pomilor, hainele excursionistilor intalniti in timpul velocipedarii, unghiul pantelor urcate sau coborate si, mai ales, pustiul generalizat, odihnitor, cathartic al unei tari cu oameni putini si care au ce face cu ei insisi. Stop-cadru carcotas pe diferite detalii. Palatul e prea mare, prea gol, ("Ma plimb prin stepa camerei"), tablourile prea inalte starnesc ganduri anapoda (unul ii aminteste de reproducerea Cosasi odihnindu-se, din manualul de literatura de-a sasea), parcul e prea tuns, harfa eoliana e o parascovenie daliniana, masinile de gunoi par spitale aseptice, regulile casei miros a euro-sclifoseli (gunoiul se sorteaza, se duce la zi fixa etc.). Cetatenii locului sunt siluete ca la carte, mute si elocvente ca reclamele la asigurari de viata. Castelul Solitude nu are, de fapt, nici un fel de mistere, drept care sunt chemate in scena povestile Banatului nu-prea-indepartat.

Vizuina cu povesti

Tot romanul e cutreierat de un paharut cu dungulite rosii. Trece din mana-n mana, viata e privita prin transparenta lui indoielnica si prin aburul dulce al tariei de prune care se bea, ritua