Azi, în sfîrşit, m-am oprit. Cînd m-am trezit era încă foarte devreme, nici nu începuseră să circule tramvaiele, aşa că mi-am închipuit un orologiu imens dincolo de geamurile garsonierei şi o oră de noapte, foarte tîrzie, poate trei, poate patru... Sigur, mi-ar fi fost foarte la îndemînă să arunc o privire spre oricare dintre ceasuri, dar nu, am preferat doar să le pipăi şi să le întorc cu faţa în jos, iar apoi să le ascund sub maldăre de cărţi şi hîrtii, ca pe nişte soldaţi ghinionişti îngropaţi de bombardamente în tranşee. Era linişte. Abia cînd am ieşit pe balcon mi-am dat seama că oraşul încă mai trăieşte şi că o să geamă curînd. Scurt, ca un fulger, mi-au trecut prin urechi claxoane, frîne, motoare şi glasuri. Multe glasuri. Dar azi n-am să le mai aud. "Fia-reeee veeee-chi, cum-păăăă-rrăăă-mm!" Ascuns între perne, ca un criminal periculos, ascult glasul ţigăncii zbierînd de dincolo de ziduri. Adevărul e că azi am ucis toate telefoanele, fixe sau mobile, soneria şi Messenger-ul. Nu pot fi găsit, nu ştiu ce oră este. E o stare de început de lume şi, ca să fie totul perfect, am aruncat sub pat telecomanda şi am decuplat siguranţele. Pentru cîteva zeci de secunde îmi ţin respiraţia să aud ţiuitul bizar al gîndurilor. Îmi trece prin minte să ies pe balcon şi să-i fac semn ţigăncii să urce. Parcă mă văd ieşind pe culoar, agăţat de un cîntar imens, negociind un preţ bun pentru tot ce e vechi în mine. Fier, zgură, rugină. Cît face? Cît aş putea să primesc? Cîteva sute de mii? Un milion? Plusez, închid ochii şi mă închipui luîndu-mi la revedere de la bucăţile ruginite pe care le aruncă ţiganca în vîrful căruţei. Am scăpat, sînt mai pauţin, dar mi-e mai bine. Ce vreau, de fapt? La ce mi-e bună starea asta? Şi unde duce? Poate ar fi trebuit să mă las furat, ca de obicei,
de televizor, cărţi sau muzică. Poate era, din nou, momentul unei partide de sex sau al un
