Îmi mut biblioteca - iată o încercare comparată, cel mai adesea, cu un incendiu. Îmi mut biblioteca - oboseală, melancolie şi, totuşi, undeva în adînc, o undă de prospeţime. Mutarea unei biblioteci nu înseamnă doar periclitarea ei, ci şi primenirea ei. Cărţile sînt obiecte fragile, precum ideile pe care le strivesc între paginile lor, precum lumea despre care ideile acestea vorbesc, precum noi înşine. Cînd muţi o bibliotecă, fatalmente, sînt cărţi care se distrug sau se pierd. E ca o operaţiune de război: ştii de la început că vor fi "pierderi", însă nu poţi şti precis cîţi şi, mai ales, care anume soldaţi vor cădea. Speri, doar, că unele cărţi, la care ţii mai mult, vor scăpa, în întregime, neatinse. Am grijă de acestea mai mult decît de altele, dar cine poate şti cum vor parcurge drumul pînă la noua mea/lor locuinţă, pe care îl percep ca fiind la fel de periculos ca o deportare şi la fel de lung ca un pelerinaj? Cînd îţi vezi cărţile părăsind liniştea sigură a rafturilor pe care stau de atîţia ani, nu-ţi poţi reprima un sentiment acut de inconfort şi nesiguranţă, o grijă. Numai tu le-ai scos de acolo şi apoi le-ai pus la loc, le-ai consultat în fugă sau pe îndelete, le-ai mîngîiat încet sau le-ai răsfoit febril, le-ai arătat cuiva pentru o privire scurtă sau le-ai citit cu creionul în mînă. Şi ele s-au lăsat în voia degetelor tale, cu graţie. Relaţia cu propriile cărţi este de o intimitate atît de intensă! Ca nimeni altcineva, ele ştiu exact ce gîndeşti. Lor te-ai destăinuit pînă la capăt, doar cu ele ai comunicat cu adevărat, au fost singurii martori la facerea fiecărui gînd care ţi-a trecut prin cap. Cînd le-ai citit, şi ele te-au citit pe tine; vă ştiţi atît de bine! Ele sînt direct responsabile de felul în care gîndeşti, de felul în care votezi, de felul în care îţi iubeşti iubita, de reuşitele şi eşecurile tale. Cărţile care au trecut prin viaţa ta, adu