Arta de a citi Titlul numărului 34 al Dilemei vechi m-a entuziasmat. Eram tristă, constatînd cum din ce în ce mai mult mass-media, mai ales televiziunea, cultivă superficialitatea, suficienţa, incultura, divertismentul facil, speranţele de cîştiguri mari, rapide, bazate pe jocuri de noroc. Şi iată, apare acest număr, cu titlul "Mai pune mîna pe o carte!" (de altfel, Dilema veche este una dintre puţinele reviste de cultură). Dacă scrisul este o artă - şi o ştim cu toţii -, după mine şi cititul poate fi tot o artă. Eu mă apropii de un autor (de romanele lui) după un ritual, aşa cum scrie şi Vlad Mixich, student la Timişoara, în articolul "Poveşti de librărie", pentru care îl felicit. Întîi iau cartea, o mîngîi, apoi încet-încet o răsfoiesc şi o miros. Mirosul cernelei proaspete mă fascinează şi mă duce în lumea basmului numit lectură. Încep să citesc. În primul rînd, mă vrăjesc ritmicitatea cuvintelor şi claritatea frazelor. Fiecare scriitor, pentru mine, are o simfonie a lui, indiferent de subiect. Subiectul mă interesează în al doilea rînd. Aşa m-a fascinat Arghezi, mai ales cu proza lui, vocabularul curat ca un cristal, veselia frazelor. Nu vreau să înşir toţi autorii, români sau străini, iubiţi de mine. Dintre străini, primul care m-a cucerit a fost Tolstoi, şi nu numai cu marile lui romane. În volumul I, Copilăria, există o pagină în capitolul Furtuna, în care descrie o ploaie cumplită, undeva la ţară. Descrierea ei o văd şi îmi sună în urechi şi astăzi, după cincizeci de ani de la prima lectură. Cînd eşti adîncit în lectură, eşti absorbit de ea şi ai rupt legătura cu tot ce te înconjoară, chiar cu tine însuţi. Lectura făcută în acest stil te proiectează în alte teritorii sau alte epoci, trăind printre eroii romanului. Este, cred, un exerciţiu de tip Yoga (adevărată, nu cea vulgarizată). La fel se întîmplă şi cînd asculţi muzică bună, mai ales simfonică. Fi