Îşi mai aminteşte cineva de vremea (nu tocmai îndepărtată, acum vreo doi ani) cînd partidele îşi propuneau, cuprinse ca de-o evlavie democratică şi europeană, să nu folosească tema aderării la UE în scopuri electorale? "E o temă de interes naţional", declarau atunci liderii politici de toate culorile; "avem o strategie naţională, la care au aderat toate forţele politice", întărea preşedintele Iliescu din poziţia-i de conducător super partes al destinelor ţării; "vrem în UE", spuneau peste 80% dintre cetăţeni în sondaje. Azi, cu cîteva luni înainte de termenul cînd ar trebui încheiate negocierile, numai cetăţenii au rămas pe poziţie. Preşedintele Iliescu e interesat mai degrabă să explice cum poate funcţiona dedublarea între poziţia neutră la care îl obligă Constituţia şi postura de candidat PSD implicat în campania electorală. Partidele, chiar dacă mai plasează pe ici, pe colo sintagma "interes naţional", ajung de fapt să transforme orice discuţie despre UE în mesaj electoral: "ai noştri vă integrează mai bine decît ai lor". Ceea ce politicienii români nu reuşesc să înţeleagă este că a trecut vremea cînd puteau merge la Europa cu jalba-n proţap să se pîrască reciproc, a trecut vremea cînd partidele se puteau defini ca "mai europene" sau "mai puţin europene" pentru a sugera electoratului că unii cunosc scurtătura spre belşugul UE, în timp ce alţii se împotmolesc în hîrtoapele tranziţiei. "Interesul naţional" a devenit concret şi pragmatic; nu mai poate fi o melodie cîntată la trombon pentru a gîdila auzul poporului, ci reprezintă o lungă serie de măsuri concrete pe care oamenii să le simtă în viaţa de toate zilele. În faţa unei ţări care primeşte 3 miliarde de euro pe an de la cetăţenii săi aflaţi la muncă în UE nu mai poţi defila cu vorbe patriotice şi limbaj de lemn despre "orizontul 2007", ci cu informaţii clare, cu prezentarea neutră a progreselor şi cu asu