Am aflat deja cu toţii că drumul spre capitalism scoate gustul din roşii. Cu cît avansezi mai mult pe calea economiei de piaţă, cu atît roşiile devin mai fade. Chiar dacă mai greu observabil, şi cu ardeii se întîmplă cam acelaşi lucru. Perele, la rîndul lor, pot fi extraordinar de apetisante la vedere, dar cu gust de apă chioară. Recent, am mîncat chiar un pepene galben fără nici un fel de miros sau de gust. Ciudată senzaţie... Un amic, trăitor de mulţi ani în Occident, mi-a spus că, la un moment dat, pe calea edificării capitalismului, producătorii de mîncare au constatat şi ei că după ce au dus pe culmi nebănuite progresele în privinţa dimensiunilor legumelor şi fructelor, în perfectarea formelor şi în rafinarea culorilor, au apărut "deficienţe la capitolul gust". Au apelat atunci la tot felul de ecologisme care au dus la apariţia unor produse cu "deficienţa gust remediată", dar foarte scumpe. Gustul a devenit un lux, o caracteristică separată de legumele obişnuite (şi de oamenii obişnuiţi), apanaj doar al unor produse agricole excepţionale, accesibile unor oameni cu buzunare excepţionale. În fond, poate că pe lîngă
atîtea cîştiguri, omul îşi poate permite şi o mică pierdere. Numai că lucrurile nu se opresc aici. Aceeaşi ecologie care pune uneori gustul la loc face totodată să dispară pielea şi blănurile. Să fie înlocuite cu plasticul. În general, viaţa omului se desparte tot mai mult de cea a animalelor (doar fizic vorbind). Dar se desparte tot mai mult şi de natură şi chiar de realitate. Poţi cunoaşte lumea doar prin computer şi televizor. Poţi afla orice de oriunde, imediat, fără să te mişti de pe scaun. Şi asta e tot un fel de plastic. Mănînci, te îmbraci şi cunoşti artificial, ascuns îndărătul uşilor de fier şi al geamurilor termopan. Dacă adaugi moda silicoanelor, pînă şi sexul devine de plastic. Futurologii ne anunţă că nici atît nu va mai rămîn
