E nevoie de multă răbdare, de o îndelung exersată perspicacitate şi de o anumită doză de masochism, ca să obţii o definiţie exactă a marasmului politic, economic şi moral în care trăim. Dar dincolo de complexităţi şi fineţuri, cîteva linii mari sar în ochi. Şi ele nu se vor modifica foarte curînd, chiar dacă starea economică a ţării se va fi îmbunătăţit simţitor, sub presiunea financiar-birocratică a Uniunii Europene. Fiindcă e vorba de vicii de substrat, de acumulări "istorice", de metehne cronicizate. Mai întîi o anumită paralizie a civismului, o somnolenţă a reactivităţii, o lehamite generalizată, care au, în fond, aspectul unei unanime laşităţi. Individul s-a obişnuit să încaseze cu virtuozitate, să se lase prostit, manevrat, furat, ofensat şi încălecat, în numele unui stoicism străvechi, ambalat ca "înţelepciune". Dacă, totuşi, se decide să protesteze, o face fie isteric, necontrolat şi solitar, fie sub protecţia anonimatului. Două exemple de ultimă oră confirmă această stare de lucruri. În prestigioasa instituţie a Radioului naţional se fac sumedenie de nefăcute. Slujbaşii instituţiei se simt ultragiaţi, lucrurile se degradează nestingherit, spectrul unei politizări obraznice e ameninţător. Ţi se şoptesc la ureche detalii mai mult decît iritante, ţi se transmit mesaje disperate, liste ample de abuzuri şi netrebnicii, dar eşti rugat, mereu, să nu divulgi identitatea protestatarilor. Ziarele primesc, spre publicare, pagini întregi de lamentaţii, dar toate sînt semnate cu nume fictive. Lumea nu vrea, prin urmare, să rişte nimic. Toţi aşteaptă ca altcineva să le preia problema şi să o rezolve prompt, astfel încît, începînd de a doua zi, ei, victimele, să se trezească, fără efort, într-o altă instituţie, normală, funcţională, dreaptă. O situaţie de criză a apărut şi la Muzeul Ţăranului Român. O parte a echipei de-acolo, partea cea mai bună, aş spune, a avut c