Sînt convins că v-aţi săturat de subiectul "viitoarei catedrale patriarhale". Tema a invadat presa. Mulţi i-au dedicat energiile lor dezinteresate sau foarte practice. S-au conturat două tabere: pro & contra (ca întotdeauna), dar şi două concepţii: monumental versus miniatural. Rezumatul chestiunii adună firele întregii dezbateri. Unu: era un proiect vechi, născut în mintea Patriarhului Miron Cristea. Altfel spus, să înfăptuim noi, măcar acum, ceea ce înaintaşii noştri n-au reuşit, deşi Marea Unire le dăduse aripi... Doi: fiecare capitală europeană se mîndreşte cu o catedrală impozantă, de ce nu şi Bucureştiul? Cîtă vreme să mai idealizăm bisericuţa din răzoare cînd avem, la polul opus, exemplul paradigmatic al Sfintei Sofia? E fals că duhul Ortodoxiei rimează cu discreţia edificiilor sacre. N-ar strica un plus de mîndrie naţională, ce Dumnezeu! Trei: actuala biserică de pe Dealul Mitropoliei, ridicată de Cantacuzini, nu mai poate adăposti mulţimea credincioşilor adunaţi de Crăciun, de Paşti, de Sf. Dumitru sau de Bobotează. Patru: comunismul a sucombat şi asta implică victoria creştinismului, care binemerită un templu situat la vedere. În acest fel, haoticul oraş mutilat de Ceauşescu s-ar centra superior, adunîndu-se în jurul unui lăcaş de cult reprezentativ. Dacă ruşii au reconstruit Catedrala Mîntuitorului (dinamitată de Stalin) avem şi noi obligaţia de a exorciza Centrul civic rezultat din fantezia coreeană a fostului dictator. Cum adică ne costă prea mult? Ce, ar putea cineva să rezolve problemele sociale ale ţării numai din miliardele alocate acestui proiect? Ia mai lăsaţi demagogia ieftină! Foarte curînd au izbucnit polemicile legate de amplasament. Pe 8 mai 1999, Papa Ioan-Paul al II-lea a sfinţit, împreună cu Patriarhul Teoctist, o cruce situată în Piaţa Unirii: ni s-a spus că acolo va fi clădită catedrala. S-a organizat un concurs al cărui laureat co