Ultima imagine pe care Chaplin o lasă lumii, în ultimul său film (vezi şi recomandarea din p. 15), este de o presantă gravitate şi numai realele slăbiciuni de inspiraţie ale acestui Rege la New York o împiedică să ne parvină la adevărata ei intensitate. Dacă ne gîndim bine, Chaplin nu a mai declarat niciodată aşa ceva, o idee atît de răspicată în avertismentul şi alarma ei. Şi anume: am intrat într-o epocă (filmul e datat 1952) în care a rîde îţi pune viaţa în primejdie! Rîsul ameninţă omul - metafora se constituie simplu, într-o tăietură dreaptă, cum se cuvine la genii, şi mecanismul ei dezvăluie tot atîtea semnificaţii cît trezirea (pe vremea cînd comedia era rege) în braţele şi între mamelele statuii cu cornul abundenţei din Luminile oraşului. Regele - vagabond şi el - se duce la un chirurg în estetică facială să-şi schimbe faţa, să se facă tînăr şi, astfel, cît de cît mai ferice. Altfel nu-şi poate cîştiga existenţa - decît cu un alt chip. Chirurgul îi strînge bine pielea spre ceafă şi tot chipu-i se modifică. Buzele nu mai pot pronunţa literele m şi p, dar asistenta îl asigură că arată cu 20 de ani mai tînăr. Singurul sfat e să nu facă eforturi fizionomice prea apăsate, căci pielea poate să-i crape şi cine ştie ce complicaţii apar dintr-o asemenea nenorocire. Seara, la music-hall, el are parte de unul din acele scheciuri a căror desuetudine provoacă, odată cu un haz anacronic, şi o dezvăluire a tristeţii clovneşti în secolul 20: doi oameni se bat, se mînjesc, se mîngîie şi se distrează pocnindu-se cu frişcă între ochi, în cap şi pe haine. E gagul nemuritor, e "numărul" vieţii lui - lumea în jur rîde ingenuu şi stupid. Regele ar vrea să rîdă şi el, să surîdă: nu, el simte că i-ar crăpa pielea, i s-ar distruge faţa şi ar muri. Operaţia estetică îi interzice orice spontaneitate. Artificiul a alungat naturalul. Un surîs - şi ceva ar crăpa, un hohot din toată