Pentru mine numele lui Mihai Zamfir se asociază cu Pierre Guiraud sau cu Paul Ricoeur. Cu greu mi-l închipui coborând din Arcadia structuralismului şi a semiologiei în bătătura unei naraţiuni banale. Cum să povesteşti, după Kristeva şi Grillet, cu fir epic coerent, unitate de spaţiu şi timp, construind, pe deasupra, nişte personaje consistente, autentice (!?), ca-n vremea lui Proust & comp.? Imaginaţi-l pe Rebreanu făcând cursuri cu Eco, luând lecţii de la Barthes şi apoi scriind Ion! Întors la el în sat, tobă de carte, fiul ţăranului arată cu degetul grebla şi-şi întreabă tatăl: "asta cum se numeşte?". Până când calcă pe ea şi memoria îi revine brusc. Mihai Zamfir se fereşte să cadă în ridicol făcând, osentativ, paradă cu abilităţile de teoretician. E, din contră, un gospodar aşezat, cu borcanele bine separate: Frye şi Gadamer pe raftul de sus, proza pe raftul de jos. Astfel, reuşeşte să devină romancier, scriind cu sufletul, departe de închisoarea intelighentiei orgolioase. Un om de ştiinţă (vezi cazul Grillet) încearcă să (-şi) demonstreze că poate crea fără talent, urmând, ca în bucătărie, reţete. Mihai Zamfir crede cu obstinaţie că poetul trebuie, musai, să fie inspirat.

Dar de ce se simte apropiat sufletul acestui redutabil universitar? De Bucureştii începutului de secol XX şi de literatura veacului al XIX-lea, în primul rând. Apoi de casele vechi, fără vârstă, cu marchize de sticlă colorată, pridvor cu colonade, trandafiri, iasomie şi nuci bătrâni. De baruri în care îţi prelungeşti la nesfârşit şederea în faţa unui pahar de rom în timp ce afară crivăţul suflă necruţător. De copilărie, cu cartoanele de prăjituri "Anghelescu", bomboanele fondante ale cofetarilor brăileni şi povestea de dragoste a părinţilor care se plimbă, cast, de mână pe bulevard. De dolce far niente şi de loisir. De tot ce e vechi, îngălbenit de vreme, are miros de levănţică şi v