Ultimul text sub această rubrică. Se potriveşte, deci, un fel de "best of". Am ales cîteva fragmente din textele apărute în acest colţ de pagină de cînd Dilema s-a învechit şi, dacă e după tonul articolelor, gluma s-a îngroşat.
* Respectul pentru o funcţie/instituţie mi se pare, în sine, ceva ciudat. Un ministru e corupt, dar trebuie să-i respecţi ministerul; sectoristul e în cîrd cu hoţii, dar trebuie să respecţi secţia de poliţie; preotul a turnat la Securitate, dar trebuie să respecţi Biserica. Acest tip de gîndire sună fals. Instituţia e o formă goală, o caroserie, un desen - poţi respecta aşa ceva numai dacă ai porniri animiste. Funcţia sau instituţia există socialmente numai prin omul care o ocupă. El o onorează sau o dezonorează. Demn de respect e doar individul care umple funcţia. Contează ceea ce face sau nu face acest om concret în această funcţie concretă. Asta se poate (sau nu) respecta. Pot avea respect pentru un guvern şi nu pot avea respect pentru alt guvern - nu pot să cad în pioşenie în faţa Guvernului. Cred că noi ar trebui să fim ceva mai riguroşi cu felul în care ne răspîndim respectul în dreapta şi-n stînga, iar ei ar trebui să fie ceva mai conştienţi că respectul nu e ataşat de funcţie ca umbra de copac, ci se cîştigă sau se pierde, uneori într-un singur minut. (nr. 3, Tot respectu'! Să trăiţi!) * Se poate vorbi, cred, despre un mecanism natural, propriu democraţiilor dezvoltate, care favorizează şi promovează un anumit tip de cuminţenie politică, o anume mediocritate în gîndire, o bună doză de prudenţă. Acest fapt ascunde două pericole majore. Primul este că, obişnuiţi cu binefacerile democraţiei, proprii cetăţeni se plictisesc şi vor altceva - natura umană nu doar că tînjeşte după fructul oprit, dar se şi plictiseşte repede şi pactizează cu inamicul plictiselii... Al doilea pericol este că asemenea sisteme par vulnerabile, fragile,
