În ultimii ani, au apărut tot felul de fundaţii şi asociaţii care organizează evenimente culturale de mare ţinută. Avem două festivaluri de film - cel de la Cluj, deja cu tradiţie, iar din acest an şi cel de la Sfîntu Gheorghe, "Anonimul" - organizate şi finanţate în întregime din surse private. În teatru, există trupe şi companii private foarte active. Chiar şi dansul - o artă mai degrabă neglijată în România - reuşeşte să rămînă în atenţie în primul rînd datorită iniţiativelor particulare: singurul festival cumsecade e organizat de Compania DCM a lui Cosmin Manolescu. În domeniul culturii scrise, legile pieţei şi libertatea iniţiativei s-au impus de mult: nu mai există, practic, edituri "de stat". Există însă subvenţii, administrate de Ministerul Culturii. Şi în acest an, din banii publici s-au înfruptat triste figuri ale epocii comuniste, autori de care n-a auzit nimeni şi edituri ale prietenilor şi clienţilor politici. Comisia ministerială a abonat bibliotecile publice la Literatorul şi Contemporanul, două reviste proaste, fără nici un impact public. Cu asemenea practici eram deja obişnuiţi. Dar ministrul Culturii

s-a lansat în comentarii şi consideraţii penibile asupra calităţii editurilor şi revistelor, insinuînd că Observatorul cultural n-ar fi o revistă de cultură, jignind pur şi simplu edituri prestigioase ca Humanitas ori Polirom şi explicînd de ce banii publici trebuie să susţină "editurile slabe". Compromiţătoare din punct de vedere intelectual, asemenea consideraţii sînt şi incompatibile cu statutul unui funcţionar al statului: ministrul Culturii nu are rolul de a emite judecăţi critice şi estetice, ci de a administra eficient, în interes public, banii contribuabilului. Dar atitudinea ministrului şi a comisiilor pe care le patronează mai are o semnificaţie: demonstrează că Ministerul Culturii este, în continuare, o instituţie învechită şi cl