Scena publică românească e, adesea, o galerie de portrete mişcătoare, care încep prin a-şi schimba, imprevizibil, trăsăturile şi sfîrşesc prin a nu mai semăna cu nimic. Portretele nu mai sînt chipuri, ci un soi de semipreparate, gata să evolueze în orice direcţie, în funcţie de bucătăria conjuncturilor. Preşedinţi vehement antimonarhişti cultivă tandru familia regală, în vreme ce preşedinţi monarhişti devin statui republicane. Fanatici iliescişti devin antiiliescişti inflexibili şi redevin, apoi, iliescişti moderaţi. Veleitari ai carierei academice se gudură pe lîngă bişniţari semianalfabeţi. Antisemiţi sulfuroşi se îndrăgostesc brusc de evrei şi lăcrămează pe zidurile de la Auschwitz. Vechi pedişti militanţi trec la PSD, vechi ţărănişti amari se transformă în PUR-işti, ca să eşueze în braţele pesediştilor, foşti disidenţi combativi şi principiali îşi oferă, după lupte seculare, serviciile aparatului de campanie voiculescian. Sindicaliştii vor în parlament, intelectualii vor în administraţie, poeţii vor în agricultură, foşti activişti de partid comunist construiesc, dezlănţuit, democraţia. Securiştii vor în Europa şi adoră capitalismul, zeloşi gazetari ai Scorniceştiului sînt ideologi pro-americani, iar victime de-o viaţă ale bolşevismului veştejesc imbecilitatea americană şi birocraţia bruxelleză. Intelectuali altădată distinşi, sau măcar cuviincioşi, devin culturnici pompoşi şi obtuzi, mari artişti cu panaş şi pretenţii fac pasiuni tîrzii pentru "mareşalul" Antonescu (băiat de "zahăr", fireşte, chiar dacă nu poate vorbi), sau pentru infatigabilul Săraru. Oameni care în 1990 voiau să moară de gît cu guvernul şi scuturau cheiţe la Universitate, cerînd rapida implementare a "punctului 8 de la Timişoara" colaborează obiectiv şi "pragmatic" cu Adrian Năstase, cu toţi ai lui şi, în genere, "cu conducerea". Ieşeni cu limba dulce au devenit peremişti băţoşi şi inepţ