În paralel cu schimbarea societăţii româneşti, cu reformele, cu asimilarea aquis-ului comunitar ş.a.m.d., trebuie reformată şi o lume paralelă cu cea obişnuită..., cea a penitenciarelor. O îndreptare a sistemului în care trăiesc cei aproximativ 40 de mii de oameni care nu mai au drepturi. Sistem legat de vechi şi grele bile, dar teoretic, mai simplu de restructurat pentru că schimbările se fac la ordin (cel puţin pînă la momentul demilitarizării, care bate la uşă chiar luna aceasta). Şi totuşi, dacă urmărim o statistică de anul trecut a numărului de deţinuţi la suta de mii de locuitori în Europa de Est (din Fenomenologie penitenciară de Gheorghe Florian) observăm că acesta urmează, în mod aproximativ, nivelul de dezvoltare şi chiar de democratizare al ţărilor. Cu cel mai mic procent de deţinuţi se laudă, atenţie, Bulgaria (114 la 100.000 de locuitori). Urmează în ordine Slovacia, Ungaria, Cehia, Polonia, România (cu 230 de deţinuţi la 100.000 de locuitori - adică dublu decît Bulgaria, cea care, după credinţele

românilor, ar fi plină de tîlhari). După România, în acest clasament est-european, nu mai sînt decît ţările din CSI: Moldova, Ucraina, Belarus şi Rusia. În ultimii ani, unele penitenciare româneşti s-au modernizat, mentalităţile s-au schimbat, s-a introdus munca în folosul comunităţii, se vorbeşte de puşcării particulare şi de spaţii în care deţinuţii să poată facă sex cu soţiile. Unii puşcăriaşi au ajuns să spună că mănîncă mai bine decît acasă. Corpul gardienilor a fost întinerit. Cu toate astea, se poate vorbi încă de condiţii de viaţă subumane, de supraaglomerare, de abuzuri interne, de lanţuri, de o asistenţă medicală precară şi de un decalaj faţă de alte ţări care se recuperează în pas de melc. Şi probabil cea mai relevantă statistică asupra eficienţei penitenciarelor româneşti este aceea care arată că aproape jumătate din deţinuţi sînt recidivi