Ca mulţi alţi români în aceste frumoase zile de toamnă, am plecat şi noi duminică la un picnic. Avem şi noi, ca şi alţii, locurile noastre, unde revenim adesea, ca să facem un foc, să ne uităm la cer întinşi pe un tăpşan şi să mai uităm de agitaţia oraşului. Ca la iarbă verde, ce mai! Am luat-o aşadar pe valea aleasă în acest scop şi am început să căutăm un cotlon neocupat. Greu, din ce în ce mai greu. A trebuit să mergem vreo cîţiva kilometri în amonte ca să găsim un loc convenabil, cu apă, peisaj, loc de foc şi, mai ales, linişte. După ce ne-am sucit şi ne-am învîrtit vreo jumătate de oră precum găina în nisip, am oftat mulţumiţi şi ne-am aşezat: ne găsisem, în sfîrşit, locul. Ştiam bine locurile. Acum vreo 30-40 de ani coboram pe aici din munte. Nu era picior de "şoşonar", numai cîţiva localnici care aduceau lemne de la pădure şi, eventual, cîţiva "adevăraţi" turişti care urcau sau coborau cu rucsaci grei în spate. Cînd treceam unii pe lîngă alţii, ne spuneam bună ziua, ca la sat. Nu ne cunoşteam, bineînţeles, dar ne simţeam membri ai unei comunităţi, un fel de aristocraţie a turismului, cu drepturile şi responsabilităţile ei, împărtăşind cu mîndrie nobiliară legile nescrise ale muntelui. Îmi aduc aminte că la Cîlcescu aveam un loc de cort pe malul lacului unde reveneam aproape în fiecare an, lăsîndu-ne acolo ceaunul şi alte ustensile. Era "domeniul" nostru şi nimeni nu l-ar fi încălcat. Cînd am revenit o dată, după mai mulţi ani, şi nu am mai găsit nimic, iar în jurul lacului era plin de corturi, grătare şi muzici, am simţit că a murit o lume: noi, aristocraţii muntelui, fuseserăm alungaţi de vulgata turismului, cum ar spune unii. Mi-au trebuit mulţi ani ca să accept că este vorba despre un proces firesc de "democratizare" a turismului şi să-mi stăpînesc ţîfna de nobil scăpătat. Ciudată democratizare, totuşi! Cînd am fost prima dată în Elveţia, am fost tot