Închisoarea este unul dintre acei loci pe care îi au în comun atît cartografia unui regim totalitar cît şi cea a unuia democratic. În ambele sisteme, închisoarea este o instituţie de socializare şi re-socializare, diferenţa constînd în aceea că, a, într-o dictatură un individ poate ajunge la închisoare din raţiuni arbitrare, în timp ce, b, regimul democratic aşteaptă ca individul să încalce normele sociale. Ultimul caz este cel care mă interesează: individul comite o infracţiune sancţionată penal, să presupunem că îşi sechestrează iubita, sau pe cei doi părinţi ai acesteia, pensionari. Sau, poate, îşi vătămează corporal un camarad în războiul de berillă şi shot-uri de tequila. În consecinţă, individului îi sînt aplicate măsuri coercitive. În primul rînd, de vreme ce intră în închisoare, este de-socializat, îşi pierde majoritatea rolurilor şi statusurilor sociale. Deşi poate vota sau, mă rog, poate fi vizitat de familie, deţinutul seamănă, din punct de vedere social, cu o fantomă. În acest stadiu, el poate fi comparat pînă la un nivel cu personajele din "Loteria Babilonului" a lui Borges, sau "Să vezi omul invizibil2 al lui R. Silverberg. O comparaţie mai riguroasă, însă, i-ar apropia statutul de condiţia novicilor din Oceania supuşi iniţierii, obligaţi să stea izolaţi şi postind în Marsaba - coliba monstru. De-socializarea este urmată de socializare şi re-socializare. Socializarea se face rapid: un individ încarcerat la minori - bididii, cum zice slangul - este trecut prin infirmerie, apoi în dormitorul comun. Gardianul, agent socializator, îi propune să îşi aleagă un adversar şi, astfel, din primele zile, deţinutul se va confrunta cu una din realităţile detenţiei, care va deveni ulterior modus vivendi: va trebui să dea intervalul. Potenţată în mod negativ, re-socializarea înseamnă că, în loc să fie reiniţiat în misterele şi tainele armoniei în comun, deţinutu