Cea de-a 61-a ediţie a Festivalului internaţional de film de la Veneţia (în original, Mostra internazionale d'arte cinematografica) a fost aidoma unui motor de Ferrari ultimul tip grefat pe-un Fiat 500. Motorul au fost filmele şi starurile, caroseria a fost organizarea. Numit în locul lui Moritz de Hadeln, care reuşise, în două ediţii anterioare, să pună de acord şi stînga, şi dreapta italiană, proaspăt-instalatul Marco Muller a închis gura cîrcotaşilor anunţînd o selecţie de filme care pe hîrtie suna brici. Toată lumea îl aştepta la cotitură, cu o plăcere sadică, mai puţin antiglobaliştii de la Global Beach care şi-au instalat un cort pe plajă şi au început să cîrîie din reflex, fără să mai aştepte desfăşurarea evenimentului. Aveau s-o facă pînă la sfîrşit, cu o înverşunare demnă de-o cauză mai bună, şi strîngînd prozeliţi iluştri (Naomi Klein, Tim Robbins etc...) din chiar rîndul invitaţilor să-şi prezinte filme în festivalul pe care ei îl boicotau necondiţionat. Oare cum mai vine şi asta? După doar cîteva zile de festival, concentratul de staruri pe metru pătrat surclasase glamour-ul celor două ediţii anterioare la un loc - şi-ncă nu-şi făcuseră apariţia în peisaj Will Smith, Angelina Jolie, Nicole Kidman şi Robert de Niro. Capriciile de midinetă erau satisfăcute, ziarele erau binecuvîntate cu fotografii de prima pagină, Tom Cruise nu spusese "nu" nici unui fan dornic de-o iscălitură, iar filmele se dovediseră bune nu doar pe hîrtie, ci şi pe ecran. Părea că nimic rău nu se mai poate întîmpla. Şi-atunci au început întîrzierile la proiecţii. Întîi timid, cu cinci-zece minute, după care ar fi fost mai indicat să-ţi laşi ceasul pe ora României sau chiar a Rusiei pentru a fi la timp. Nu era suficient că unele filme erau programate la miezul nopţii, cînd sinapsele refuzau să mai facă orice gen de conexiune. A mai trebuit să-l auzim şi pe Harvey "Miramax" Weinste