* Dragoş Bucurenci, RealK, prefaţă de Florin Iaru, Colecţia "Ego. Proză", Editura Polirom, 2004. L-am văzut o singură dată pe Dragoş Bucurenci, într-o situaţie, cred, semnificativă. Nu pe vremea debutului său precoce (era în liceu!) la Dilema. Nu la British Council, unde lucrează. Şi nu într-un club la modă, zonă în care trebuie să-mi mărturisesc ignoranţa. S-a întîmplat acum cîţiva ani, într-o sală avangardistă din perimetrul Ilioara, aşteptînd laolaltă cu cinci sute de oameni rezultatele examenului teoretic de conducere auto. Într-un hangar sufocant, spre care adia mirosul pestilenţial al singurei toalete in function, la primele ore ale dimineţii, păziţi de poliţişti înarmaţi (cu cîini, îmi vine să zic, pentru efectul psihologic), l-am văzut pe autorul nostru coborînd cîte trei trepte o dată printre aspiranţii aşezaţi pe jos, înşfăcîndu-şi dosarul (respins) şi slobozind o înjurătură cruntă în nasul Poliţiei Române. Nu ştiu dacă Bucurenci Dragoş (cum l-a strigat comisarul-şef) şi-a mai luat vreodată carnetul de conducere. Şi nici dacă, după aceea, a mai fluierat în alte biserici decît cea din Ilioara, unde, vă rog să mă credeţi, se oficia un ritual. Ce pot să spun, după RealK, e că Bucurenci n-a fluierat în biserica literaturii, căreia i-a încercat, cel mult, elasticitatea, plonjînd arogant, dar cu plasă dedesubt, exact pe unde era mai rărită ţesătura, pe la margini, pe la graniţe, pe la limite. Iar dacă a vrut să fluiere, totuşi, sunetul lui de debut a ieşit atît de armonios, de matur şi de poetic (aici e clou-ul) încît ne putem aştepta - oricît de sceptici, dependenţi de referinţe şi construcţii fără fisură am fi - ca RealK să devină "o carte cult", cum spune în prefaţă Florin Iaru, pe a cărui intuiţie putem merge pînă în abisurile ketaminic-trippuitoare din Castalia drogurilor. Şi înapoi. Căci drumul e cu dus-întors în jurnalul internautic al unui personaj