Mai multe evenimente la zi - descifrabile pînă la final - mă îndeamnă insistent să-mi aduc aminte de ziua aceea din anul 198... cînd un regizor care îmi pusese în scenă o piesuţă (de dat uitării...) mă invitase să ne vedem la un băruleţ din pasajul Pieţii Universităţii şi m-am dus, fiindcă nu ne mai văzusem de mult; nu era singur - lîngă el se găsea un domn grăsuţ, agreabil la prima vedere, trecut de a doua tinereţe, elegant îmbrăcat pentru Bucureştiul nostru, corespondentul lui Le Monde la Viena, responsabilul cu "lagărul"... Ziaristul voia să stea de vorbă cu cîţiva "intelectuali semnificativi" - mai mult decît să-i zic că nu sînt semnificativ nu ţinea; cunoşteam rigorile legii, nu puteam discuta cu străinii decît cu aprobarea autorităţilor - să fi plecat, să rămîn şi să tac? Mergeam pe laşitate sau pe curaj? Pe curajul numit imprudenţă sau orgoliu? Am găsit o cale de joc, zic şi azi, inspirată: i-am spus parizianului - "en français, dans le texte oral" - că sînt unul dintre aceia care caută zilnic Le Monde în Bucureşti, studiez ziarul "jusqu'aux décès et fiançailles", am idolii mei, Escarpit, Fontaine, Rouleau, Jean de Baroncelli, intrasem într-un fel de acceleraţie la care omul nu avea replică, nu mă întrerupea, înţelegea că nu-l linguşesc, se vedea pe faţa lui că nu mai întîlnise prin lagăr un asemenea specimen de deţinut. De la un amuzament primar a trecut la o încîntare care-l făcu să dea curs curiozităţii mele şi să-mi povestească pe larg despre Jean de Baroncelli, cronicarul de film al cărui fan declarat era şi el! Bref, nu mai eram un intelectual semnificativ şi ne simţeam amîndoi ca nişte cinefili împrieteniţi dintr-o privire la ieşirea din Cinematecă, după un Bergman copleşitor, legînd vorba din hol pînă pe Magheru... Două luni mai tîrziu, în uşa apartamentului meu apăru un tinerel longilin, cu un L'Express la subsuoară (!!), legitimîndu-se ca loco