Primul meu voiaj in Occident dateaza din 1986. La intoarcere, mai toata lumea ma intreba ce m-a frapat sau uluit cel mai mult.
Pornisem dintr-o tara in care lumina se intrerupea ore in sir, programul de televiziune dura doua ore (si alea pline de telejurnale omagiale si spectacole festive), carnea, ouale, branza si untul se "dadeau pe ratie", dar si la alimentarele unde erai "arondat", cozile erau nesfarsite, iarna caldura din apartamente era cat sa nu inghete apa. Drept care singurul care functiona ireprosabil era umorul popular.
Printre intelectuali circula traducerea zicalei frantuzesti "Comparaison n'est pas raison" prin "Comparatie nu e ratie", iar printre oamenii de rand - bancul cu mama lui Bula care ii spune copilului intr-o zi de iarna: "Deschide geamurile sa vie caldura de-afara". Pe timp de vara, sistemul de a agata o fata era sa-i soptesti la ureche: "Am apa calda".
Ei bine, cu toate acestea, in cele cateva luni petrecute mai mult in Germania, nu m-au uluit nici galantarele arhipline, nici abundenta luminii la ore de noapte, nici cadura placuta din apartamente, nici programele non-stop de la televizor. E drept ca intarziam ceasuri intregi prin librarii, ca ma uita Dumnezeu in fata vitrinelor cu articole pentru fumatori (nu tigarile in sine, de toate neamurile, ma atrageau, cat variatele ustensile de a ti le fabrica in casa, pipele de mii de feluri, tutunurile mai imbatatoare ca orice apa de colonie) sau in papetarii (am fost toata viata innebunit dupa instrumente de birou).
Ce m-a frapat cu adevarat a fost grija nevazuta dar permanenta pentru handicapati si batrani. Nu era prag de magazin, cladire administrativa sau muzeu care sa nu aiba o panta speciala pentru oamenii in carucioare, iar traseele turistice erau intesate de autobuze debordand de pensionari care profitau de tarifele reduse spre a-s
