Iunie 1989, Tescani Titu Maiorescu urma să-şi înceapă cursurile în semestrul de toamnă al anului 1899 pe data de 3 noiembrie. Opinia publică era însă zguduită de o ştire catastrofală, prezentă pe prima pagină a tuturor gazetelor: la 1 noiembrie, Pămîntul urma să se ciocnească - implacabil - de o cometă. Pe acest fundal, o sumedenie de studenţi îngrijoraţi se gîndesc să ceară profesorului să-şi înceapă prelegerile cu cîteva zile mai devreme, pe 31 octombrie, aşa încît să-l mai poată auzi o dată, înainte de sfîrşitul lumii... (apud Ioan Petrovici, Amintiri universitare).
Februarie 1988 Trei piedici în calea dialogului pe care, împreună cu S.D., G.L., C.B., şi V.B., l-am angajat cu Părintele Galeriu: 1. Sîntem insuficient catehizaţi. Avem întrebări prea simple şi uneori inadecvate. În chestiuni esenţiale, interogativitatea noastră e cvasi-nulă. Prin contrast, competenţa părintelui apare ca absolută. Discuţia avansează lent şi greoi, datorită diferenţei de nivel a interlocutorilor. Întrucît nu avem întrebări acute, Părintele Galeriu jubilează în inflaţia răspunsurilor. O spune la un moment dat el însuşi, cu acea copilărească bună-dispoziţie care e marca prezenţei lui între prieteni: "Am mai multe răspunsuri decît o cer întrebările dumneavoastră!". Ceea ce părintele nu pare să realizeze este că această situaţie e şi în dezavantajul lui. 2. Dialogul nu e veritabil, cînd una din părţi nu are decît întrebări, iar cealaltă nu are decît răspunsuri. Situaţia e de aşa natură, încît sîntem incapabili să stimulăm interogativitatea Părintelui. Într-un anumit sens, îl "obligăm" la infailibilitate, îl punem, vrînd-nevrînd, mai curînd în condiţia ştiutorului, decît în aceea a credinciosului. Răspunsurile lui capătă astfel un halou "instituţional", un "ce" inatacabil şi previzibil, care blochează. 3. Părintele Galeriu are de înfruntat, în permanenţă, ambiguitatea structural
