Am lucrat cîteva luni într-o librărie din centrul Timişoarei. Locaţie cochetă - în interiorul unui vechi bastion turcesc -, miresme plăcute plutind înspre nările clienţilor, muzică fină... ce mai, toate ingredientele pentru a te convinge să cumperi ceva, să pui mîna pe o carte. Ca librar, am putut remarca existenţa mai multor feluri în care oamenii pun - la propriu! - mîna pe o carte. STUDENTUL (aflat sau nu în sesiune). Evident, una dintre cele mai frecvent întîlnite specii de vizitatori ai unei librării. De obicei te întreabă precipitat unde este secţia cărţilor de filozofie (sau altceva, în funcţie de profil). Trece vijelios printre celelalte rafturi şi după ce scoate din buzunar un petec de hîrtie pe care sînt scrise diferite titluri, începe căutarea. În funcţie de noroc, durează mai mult sau mai puţin, dar odată găsite cărţile, îi apare invariabil un zîmbet de satisfacţie. Gestul imediat următor: aflarea preţului, ceea ce aduce o bulversare în comportamentul tînărului, pentru că se vede obligat să renunţe la unul din titlurile dorite. Acum începe ritualul "mîngîierii" cărţilor, cînd acestea sînt pipăite inconştient sau cercetate cu atenţie delicată preţ de cîteva minute bune. Cartea "părăsită" e aşezată înapoi în raft cu mişcări lente, iar cele rămase sînt privite posesiv şi cîntărite în mîini cum faci la piaţă cînd vrei să te convingi că pepenele are într-adevăr trei kilograme. Deh, gest de student... PROFESORUL (cultivat) . Zîmbet cald, mişcări de felină obişnuită cu jungla rafturilor, meticulozitate în a cerceta aproape tot ce se găseşte în librărie. Cărţile interesante nu sînt răsfoite cu frivolitate, ci atinse serios preţ de cîteva pagini cu privirea filtrată prin ochelari. Cîteodată o tuse discretă, alteori un "hm" circumspect. Dacă îi oferi ajutorul îţi răspunde respectuos şi rece: "Ah nu, nu, mulţumesc". E limpede ca lumina zilei că omul ştie foar