Cînd am intrat în această mică înţelegere imobiliară nu am bănuit că voi avea asemenea profunde experienţe. Simţeam eu ceva, ştiam că vor fi unele obstacole birocratice - nimic nu-i uşor, îmi repetă mama de cînd mă ştiu - dar nu bănuiam că jungla de acte-hîrtii-ştampile-adeverinţe-copii Xerox, două exemplare-copii notariale, două exemplare-dosare cu şină-chitanţă CEC e atît de deasă. Nu vă gîndiţi că fac cine ştie ce. Nu cumpăr terenuri în Pipera, nu construiesc blocuri cu piscine şi heliodromuri în Aviatorilor şi nici nu vreau să iau terenul aeroportului Băneasa ca să fac cartier de lux. Atît doar, schimb apartamentul meu de la etajul 7 cu un altul de la etajul 4. Şi eu şi celălalt coschimbaş (aşa se cheamă, pe limba dreptului, persoana care schimbă ceva) sîntem oameni serioşi, avem acte de proprietate în bună regulă, am plătit impozitele şi sîntem înscrişi în toate cărţile şi registrele posibile. Totul e curat, ca lumina zilei. Dar (tocmai de aceea?!) nu e simplu. Nu e simplu deloc. Poate că unii dintre dumneavoastră au trecut prin asta şi rîndurile acestea răscolesc amintiri, care vă fac să zîmbiţi sau vă enervează, după cît de traumatizantă a fost experienţa dumneavoastră. Dar vor fi şi dintre cei care habar nu au cum se derulează un schimb de proprietăţi în România şi povestea zău că merită să fie ştiută. Proprietăţi mici, oameni mărunţi, schimb pe măsură - operaţiune mic burgheză, de clasă de mijloc. Coloana vertebrală a unei societăţi, clasa care trebuie încurajată, fără de care... ştiţi dumneavoastră. Iată ce e de făcut în cazul unei asemenea operaţiuni. Contractul de schimb, fireşte, se încheie la notar. La notar, trebuie să mergi cu un act emis de Judecătorie care este valabil 24 de ore (extras de carte funciară), cu un act emis de Administraţia Financiară care e valabil 72 de ore (certificat fiscal) şi cu un act emis de administraţia scării, vizat d