Se tot vorbeşte - de o vreme încoace - despre pericolele ce ameninţă cartea şi lectura: formatele electronice, legile oarbe, globalizarea, ideologizarea, graba, lipsa educaţiei, stricarea tradiţiei, prostirea progresivă şi mai inalienabilă decît rarefierea stratului de ozon. Adică tot. Cred, cu toate acestea, că cel mai mare duşman al lecturii personale, adică ironică creativă, maturizatoare şi (pe cont propriu) dialogică este profesionalizarea acesteia. Nu cititul în biblioteci, cu deliciile lui fortuite, nu cititul obsesiv-direcţionat, cu surprizele lui răscumpărătoare, nu căutarea - în cărţi - a întîlnirii care s-a produs deja, ci cititul chinuit bibliografic, justificarea exhaustivă a unor idei de-a gata, fatala lipire a unor ochelari care te ajută să-ţi scanezi repede interesul imediat. Nu zic că ultimul tip de lectură nu are satisfacţiile lui culturale. N-ai cum să zaci oblomovian pe divan şi să-ţi faci doctoratul la termen. N-ai cum să faci o carte serioasă într-o zonă care te intereseazăşi să te laşi, în acelaşi timp,

dus de plăcerea dificilă care e cititul de dragul cititului. Pierzi timp, uiţi continuitatea, te dizolvi. Dar atunci cînd - măcar atît e sănătos să recunoaştem - nu te mai îndrepţi tremurînd spre cartea pe care o ştii de mult în bibliotecă, cînd nu mai faci expediţii din pur amor prin toate librăriile oraşului, cînd nu te mai prinde dimineaţa în braţe cu singura carte pe care ai fi dorit s-o citeşti - atunci nu mai ai scăpare. Îţi mai iei vacanţe, te mai laşi dus de cîte un impuls, te mai înşeli singur, căutînd (deja) pretexte serioase. E clar însă că s-a cam dus plăcerea. Şi totuşi, un profesionist al lecturii credea că sintagma "dificultate plăcută" este o definiţie plauzibilă pentru sublim. "Există o versiune a sublimului pentru fiecare cititor - spunea Harold Bloom -, după mine unica transcendenţă la care putem năzui în viaţa ac