Ideea că universitarii care scriu romane sînt înclinaţi să combine ficţiunea cu un discurs "didactic" e, dacă ne gîndim bine, reductivă. În fapt, practica e veche: romancieri renumiţi pentru capacitatea de invenţie epică - de la Jules Verne la Dumas şi de la Balzac la Tolstoi ori Zola - au fost mari amatori de explicaţii istorice, filosofice, tehnice etc., etc., care dublau naraţiunea. Un David Lodge face astăzi cam acelaşi lucru, încă şi mai dezinvolt, ca şi cum meseria lui "de bază" i-ar da, în mod firesc, dreptul de a informa şi instrui cititorul. Faptul e cu deosebire frapant în cel mai recent roman apărut în româneşte, Cît să întindem coarda? (Editura Polirom), unde aflăm cum a evoluat, în ultimii cincizeci de ani, atitudinea bisericii catolice faţă de sexualitate, divorţ, adulter, contracepţie etc. Nici nu mai ştim dacă discursul didactic acompaniază story-ul sau dacă, dimpotrivă, evenimentele narate joacă pur şi simplu rolul de exemple. Profesiunea autorului (care a şi scris cărţi teoretice despre roman) se trădează (e un fel de a spune; mai corect ar fi: se exhibă) şi într-o digresiune ce trimite la o faimoasă cercetare naratologică apărută acum trei decenii. Dar iată pasajul: "După cum susţinea un critic francez într-o lucrare despre naraţiune, un romancier poate a) să povestească o dată ceea ce se petrece o dată, b) să povestească de n ori ceea ce se petrece o dată, c) să povestească de n ori ceea ce se petrece de n ori sau d) să povestească o dată ceea ce se petrece de n ori". Lodge nu dă numele criticului (de fapt, al poeticianului): e vorba de Gérard Genette şi de volumul III din Figures, cel consacrat romanului proustian. Lodge citează corect cele patru variante, inversînd doar ordinea la punctele b şi c. Schema lui Genette îi foloseşte britanicului, mai întîi, să imagineze care ar fi modalităţile de a trata, într-un roman, sexualitatea: "seducer