Grecia a intrat tîrziu în Uniunea Europeană (1981) şi a fost o "ţară-problemă" pentru instituţiile comunitare. Nu numai din cauza situaţiei economice. Ce-i drept, Grecia era (şi este încă) mai săracă decît celelalte state-membre, mulţi indicatori economici şi sociali o plasau (şi o plasează în continuare) sub media europeană, dar perspectiva fondurilor comunitare i-a oferit posibilitatea unor progrese rapide. Grecia punea însă şi alte probleme: funcţionarea imperfectă a democraţiei, corupţia, "mentalităţile", o influenţă prea accentuată a Bisericii Ortodoxe în spaţiul public ş.a.m.d. Administrarea fondurilor comunitare ori lentoarea cu care se aplicau reformele au generat, şi ele, critici dinspre Bruxelles. După mai bine de douăzeci de ani de la aderare, progresele Greciei sînt incontestabile şi, mai ales, este evident pentru toată lumea că fără aderarea la UE ele ar fi fost mult mai lente. Olimpiada de la Atena a fost, dincolo de evenimentul pur sportiv (dar mai există ceva "pur sportiv" în sport?), o încercare de a atrage atenţia tocmai asupra modernităţii şi dinamismului Greciei. De altfel, comentariile de după încheiere tocmai asupra acestei semnificaţii au insistat: politicienii greci au subliniat schimbarea de imagine dintr-o ţară percepută ca înapoiată şi tradiţionalistă într-una aliniată întru totul la standardele occidentale, dintr-o ţară oarecum "exotică", bună pentru concedii pitoreşti, într-un stat efectiv integrat lumii occidentale. Aceleaşi dimensiuni le-au sesizat însă şi alţii, de la comentatori la oficiali olimpici. Criticată pentru bugetul enorm al Olimpiadei (8 miliarde de dolari), Grecia şi-a luat revanşa pe planul imaginii, dar oficialii eleni nu uită să adauge că o mare parte a banilor au fost folosiţi pentru modernizarea infrastructurii; ceea ce înseamnă investiţii, nu cheltuieli, căci drumurile, clădirile şi toate celelalte vor fi utile