Dupa parerea mea, interventia stupefianta a d-lui Iliescu in favoarea celor doi derbedei de la SPP n-a fost o gafa sau o simpla eroare. A fost ceva foarte serios care merita, cred, o discutie pe marginea a cel putin doua chestiuni. 1) Cui trebuie sa fie loial un presedinte, apropiatilor sai ori Constitutiei pe care a jurat? 2) intre ce limite trebuie sa functioneze autoritatea statului?
Am mai avut ocazia, deloc placuta, de a observa ca d-l Iliescu are o foarte stranie conceptie asupra loialitatii ca virtute. Ceea ce as vrea sa adaug acum e ca presedintele se incapataneaza sa transforme aceasta conceptie in „stil“ si ca nu-i pasa de diferenta dintre un director de editura, care-si ocrotea de orice intemperii subalternii, si obligatiile care-i revin la Cotroceni.
E foarte frumos din partea d-lui Iliescu ca a reusit, pe unde a trecut, sa fie o „closca“ protectoare. Ca prim inalt functionar public, trebuia sa respecte, insa, alte rigori. Pe care nu le-a respectat.
In toate scandalurile in care au fost amestecati apropiati ai sai, indiferent cum s-au numit, Dan Iosif sau Corina Cretu, n-a existat unul in care d-l presedinte sa dea prioritate principiilor. L-a aparat pana in panzele albe, impotriva evidentelor, pe un plagiator, doctorul Beuran. N-a vrut sa ia in seama dezvaluirea unor „gainarii“ ale d-nei Puwak.
S-a opus cat a putut inlaturarii d-nei Stanoiu de la Justitie, in ciuda semnalelor negative, venite inclusiv de la Bruxelles.
S-a aratat, in repetate randuri, scarbit (si-l cred) de hotiile nerusinate care au transformat Romania in tara cea mai corupta din Europa, dar, din slabiciune sau din alte motive pe care prefer sa nu le prezum, a evitat sistematic, cu o pudoare grea de consecinte, sa-i deranjeze pe marii corupti cu vreo aluzie concreta.
Acum, pornit sa bagatelizeze indignarea starnita de cei d
