Comunică! E simplu! De cînd am văzut îndemnul acesta - parte a unei campanii publicitare la o foarte cunoscută reţea de telefonie mobilă - mă tot gîndesc cu amărăciune că dorinţa aceasta de a simplifica totul în formule comode, de genul unu şi cu unu fac doi, ne transformă într-o gloată pentru care nimic nu e imposibil, ba, aş spune, mai grav, care crede că totul e posibil cu un minim efort. Pe modelul Comunică! E simplu! mă aştept să apară (dacă n-or fi apărut deja!) îndemnuri de genul Iubeşte, trăieşte, gîndeşte, suferă, schimbă! ş.a.m.d., totul fiind, cu siguranţă, cît se poate de... simplu. De fapt, revenind la mesajul publicitar amintit mai devreme, însăşi drăcovenia asta numită telefon mobil ne arată, în ultimii ani, cît de greu ne e să comunicăm cu adevărat. Ceea ce nouă ni se pare a fi comunicare nu e, din nefericire, decît un şir nesfîrşit de vorbe, de emisii vocale, în urma cărora reuşim să ne organizăm viaţa şi să răspundem unor convenţii sociale. Dar ne place să credem că stabilim, cu ajutorul telefonului, o stare de comunicare, mai ales cînd vine vorba de cei dragi. Aşa se face că, într-o lume în care cei mai mulţi dintre noi lucrează între zece şi paisprezece ore pe zi, ne-am obişnuit cu minciuna că putem comunica sentimente, stări şi senzaţii prin apeluri, bip-uri, SMS-uri ori MMS-uri. Ce poţi face cînd nu mai ai timp să-i iei un buchet de flori? E simplu: aplici reţeta telefon-meniu-şabloane şi, pac!, un braţ de orhidee desenate pleacă spre ea, eventual, cu două-trei cuvinte din aceeaşi categorie, a şabloanelor, seria mi-e dor, te pup, te iubesc, te vreau. Lucrurile nu se opresc aici. Urmează apelul propriu-zis şi nesfîrşita convorbire în urma căreia concluziile sînt aceleaşi: mi-e dor, te pup, te iubesc, te vreau... E, chipurile, o stare de comunicare, deşi dincolo de vorbe nu se întîmplă mai nimic sau se întîmplă foarte rar. Pe de altă parte,