Articolul meu "Restituire" (apărut în Dilema veche, nr. 30) a suscitat două replici, publicate succesiv. Prima, întocmită de dna Anca Manolescu, este un (rar) exemplu de civilitate cordială şi, chiar dacă semnatara refuză perspectiva mea asupra lui Andrei Scrima, ea are delicateţea de a evita crispările polemice sau arţagul punitiv. E ca şi cum ar încerca să-mi spună ce pierd eu însumi atunci cînd îl aşez pe Părintele Scrima în lumina, naturală, a benignelor sale "scăderi" omeneşti. Într-un atare context, mă grăbesc să-i dau dreptate Ancăi Manolescu şi să regret pripa de a fi relatat oarece anecdote minore. N-am socotit, evident, că acele mărunţişuri ar caracteriza în adîncime figura lui Andrei Scrima şi cu atît mai puţin că ele ar epuiza anvergura traseului său nevăzut. Am căutat să nu mă cenzurez, pentru că nu cred în cenzură şi nici nu confund un biet articol cu paginile sinaxarului. Cred doar că vremea cînd nu puteai decît adora sau demoniza un contemporan a făcut loc unei epoci mai nuanţate, care ne permite să celebrăm excelenţa fără a o mumifica encomiastic, aşa cum ne îngăduie să reacţionăm dinaintea anumitor conduite fără a-l distruge pe protagonistul lor. Sînt de asemenea convins că tema "conspiraţiei involuntare" (axată pe supoziţia că studiul din Istina ar fi devenit cap de acuzare în dosarul "Rugului Aprins") este obiectiv nedemonstrabilă şi, prin urmare, neavenită. Admit, în fine, că am greşit (dintr-o afecţiune pe care sper ca destinatara să nu mi-o reproşeze), afirmînd că numai ea s-ar fi "calificat" ca ucenică en titre a Părintelui Scrima: reparaţia onestă pe care Anca Manolescu le-a oferit-o celorlalţi discipoli - nume ilustre ale culturii româneşti - îmi arată, o dată mai mult, cîte aproximaţii presupune împrejurarea că, integrat fiind în serviciul diplomatic, trăiesc adesea departe de ţară. Nu pot pretinde că am citit cea de-a doua replică,