Un efect pervers al certei a fost acela pe care l-as numi al „piliturii de fier“. Agregarea cvasi-instantanee a grupurilor, recursul la tehnicile compromiterii radicale a celuilalt, absurda dorinta de a-l vedea la pamint au generat veritabile spasme ale pozitionarii belicoase. Contaminarea nu a fost numai stilistica, superficiala, retorica, dar pur si simplu – evident, dupa capacitati – ideatica.

Cu o rapiditate incredibila au inceput sa fie produse denominari, etichetari, vorbe, vorbe, vorbe… (Una dintre fericitele exceptii: articolul semnat de Carmen Musat in Observator cultural Nr. 234.) Dupa parerea mea, culmea dadaismului, ca sa ma exprim delicat, a fost atinsa in sintagma „stalinistii postmoderni“, folosita de Tudorel Urian in Romania literara Nr. 32/2004, sintagma care – daca nu ar fi atit de incruntata – ar stirni hohote de ris mai mari decit la auzul nemuritoarelor vorbe: „curat murdar!“. (De fapt, nu stiu de ce, dar am senzatia ca intreaga disputa are in ea si ceva caragialesc; s-ar putea ca tocmai aceasta „subtila“ intertextualitate sa contribuie la reabilitarea ei!) Oricum, este straniu cum un critic serios, atent la nuante, s-a lasat si el contaminat. Ce altceva poate sa semnaleze aceasta preluare necritica, obedienta a unor termeni (marxist, stalinist si altii ejusdem farinae) decit incapacitatea confruntarii loiale, regresia simbiotica, abandonarea riscanta in bratele unei pulsiuni mimetice, adapostirea ilicita in culcusul prestigiului celuilalt? [Daca H.-R. Patapievici spune: „toti postmodernii romani sint stalinisti“, e – pentru multi dintre fanii lui (datorita – nu-i asa? – autoritatii indiscutabile, supreme a emitentului) – perfect echivalent cu a spune „unu plus unu fac doi“].

Gindirea de tip maniheist a lovit atit de puternic tabara „proelitista“ (termenul este, la rindul sau, prost utilizat, pentru ca, de bine, de rau