„La 1894, de pilda, Bucurestiul avea (dincolo de zecile de asociatii ale profesorilor, medicilor, ziaristilor, avocatilor etc.) opt cluburi de anvergura…“ (Dan C. Mihailescu, Cercuri si cluburi in Bucuresti. Carte de bucati, Editura Fundatiei PRO, 2003)
Intr-o singura fraza, un sumar dar sugestiv tablou al societatii civile de acum 110 ani. In Romania postcomunista, societatea civila isi revine cu greu, pentru ca spatiul public, dominat de stat si de politic, a devalorizat legaturile care coagulau spiritul asociatiilor, dorinta si nevoia de exprimare sociala. Colectivismul, asocierile obligatorii, controlul vietii publice si al celei private au slabit fibra civismului autentic.
Profesorii, mai ales, au avut de suferit din acest punct de vedere, pentru ca faceau parte dintr-un „detasament“ considerat un instrument de propaganda al regimului. Ne aflam inca, si in acest domeniu (al invatamintului si al refacerii societatii civile), intr-o lunga si dureroasa tranzitie.
La ce bun, deci, o asociatie profesionala in vremuri de tranzitie? Concis spus, pentru a solidariza generatiile diferite care trebuie sa se cunoasca si sa conlucreze, din nevoia de reprezentare, pentru manifestarea liderilor de opinie, pentru a elabora si desfasura proiecte, pentru a dezbate probleme, pentru a lupta cu prejudecata ca a fi profesor este o sinecura…
Ceea ce se petrece in invatamintul romanesc de prin 1995 incoace (in curind vor fi zece ani de atunci) echivaleaza cu o „batalie canonica“ in privinta schimbarii paradigmei invatarii. Elaborarea si apoi aplicarea unui Curriculum national, in care invatarea este centrata pe obiective si competente, a suscitat numeroase discutii in contradictoriu, mai ales informale, in stilul romanesc al „datului cu parerea“, atit din partea profesorilor, cit si din partea beneficiarilor serviciilor educative, elevi si parinti
