- Care-i acolo? Tu eşti, Phémie? Dar era puţin probabil ca, la o oră atît de tîrzie, clopotăreasa să vină la casa parohială. Sub fereastră, privirea neliniştită a bătrînei servitoare nu desluşea nimic mai departe de primul cot al aleii; grădina, mică, se pierdea dincolo, în beznă.

- Phémie, dumneata umbli pe acolo? reluă ea fără convingere, cu o voce acum de-a dreptul tremurătoare.

Nu-i venea să închidă fereastra, deşi vîntul bătea surd în fundul văii, înteţindu-se, ca în fiecare seară, din clipă în clipă, pentru a se potoli abia în zori, de cum se lăsa pîcla. Casa însingurată, cu iz fad, plină de amintirile unui mort, o înspăimînta însă mai tare decît noaptea. Un timp, mîinile îi rămaseră încleştate pe marginea ferestrei; a trebuit să facă un efort ca să şi le desprindă. Degetele îi erau încă pe cremonă, cînd scoase un ţipăt de groază:

- Sfinte Dumnezeule! M-ai băgat în sperieţi, donşoară! Pe unde mi te-ai strecurat ca o nevăstuică, Phémie, fără nici un zgomot?

Fata răspunse rîzînd:

- Păi, pe la spălătorie, pe unde altundeva?! Da- bun paznic mai sînteţi domnişoară Céleste, n-am ce zice! Intri aci ca-ntr-un sat fără cîini, pe onoarea mea!

Fără să mai aştepte răspunsul, luă o ceaşcă de pe etajeră şi începu să-şi toarne tacticos rachiu.

- Sper că n-ai de gînd să-mi bei şi ultimul strop!

- Bine-i că staţi aci la căldurică, domnişoară Céleste! Vîntu- s-a pornit acu- dinspre Dealu- Popilor. M-a pătruns pînă la os. Poţi să-ţi pui broboadă peste broboadă, degeaba!

Se şterse cu şorţul la gură, scuipă simandicos în cenuşă şi continuă pe un ton în care bătrîna, bănuitoare, întrezări o oarecare jenă, fără să înţeleagă imediat care-i cauza:

- Mai bine-aţi face să vă culcaţi, domnişoară Céleste, parohu- ăsta al dumneavoastră s-a băgat de mult în p