Când am cunoscut-o, Simona Popescu împărţea, cu entuziasm, recomandări în stânga şi-n dreapta: coborâţi poezia în stradă, luaţi-o cu voi în autobuz, citiţi-o în mijlocul agitaţiei, al îmbulzelii, în gălăgie. Am presupus atunci că e vorba de o strategie de defamilitizare prin care studenţii reticenţi scăpau de trauma tablourilor cu tânărul Eminescu pentru a descoperi un mecanism viu, integrat în cotidian. Realismul poeziei tinere a confraţilor optzecişti, care va să zică! Déjŕ lu, déjŕ entendu. Apoi, prin Salvarea Speciei, am descoperit că "mai vârstnica noastră prietenă" vorbea despre un mod de a trăi poezia, dincolo de stilistică şi de frazeologie, ca experienţă de realizare personală. Ce sens mai avea să alergi în jurul postmodernismului când acesta rămânea un concept teoretic, pentru "literaţi" iar purtătorii lui de stindard cei mai bătăioşi erau, cel mult, nişte "moderni simpatici"? Chiar şi suprarealismul era un "ceva" între poştaşul Cal şi dicteul automat din care "pohesia" lui Gellu Naum fugea, ofensată, către stări, experienţe şi cabale. Te întrebai, la un moment dat, dacă Medium-ul sau Zenobia mai erau, în vreun fel, literatură. Răspunsul îl găseşti aproape în fiecare pagină: totul e poezie, cultură, dar percepute în alt fel, cu o mai mare onestitate şi cu o finalitate intrinsecă, trans-estetică, de luare în stăpânire a unei libertăţi personale.

Studiul despre unicul scriitor suprarealist român autentic (spun unii!) a fost scris, în mare parte, cu mijloacele maestrului. Tânăra cerebrală, cinică, lucidă (raţiunea picoteşte, dar nu adoarme!) a avut (numai) 15 ani pentru a se apropia de opera celui care se sustrage tuturor clasificărilor, aprecierilor şi canonizărilor. Cel mai nepotrivit instrument pentru a sonda inefabilul era luciditatea şi îndoiala. Întâlnirea dintre maestru şi discipol urma să-i aducă împreună (cum Gellu Naum, probabil, ar