Către sfârşitul primului meu an de Facultate, deci în primăvara anului 1963, unul din colegi (Dănuţ Munteanu? Costache Teleagă?) ne-a adus o ştire alarmantă: pasămite se întâlnise cu profesorul nostru de sport - pe care numai el îl cunoştea pentru că se dusese, în treacăt şi fără nici un chef, la o oră de-a lui, pe când noi ceilalţi chiuliserăm tot anul de mai mare dragul -, care îi spusese să ne comunice că ne pică pe toţi fără osebire, dacă nu apărem, cu echipamentul de rigoare, chiar a doua zi pe terenul de la Drept, unde era şi Rectoratul. Nu era de şagă. Putea într-adevăr să ne facă să repetăm anul! Dar situaţia în care ne vedeam puşi toţi de-a valma îşi avea explicaţia ei: abia scăpaţi din chingile liceului, unde ora de sport era absolut obligatorie (uneori era o adevărată plăcere), noi ăştia "marii" aveam de-acum oroare să reîmbrăcăm foarte puţin aspectuoasa ţinută sportivă a elevilor şi a "bobocilor", compusă din maieu alb, chiloţi negri şi tenişi. Unii, mai sportivi de felul lor, aveau şi trening albastru cu cât mai multe insigne GMA şi FGMA (traducere pentru cei de azi: Gata pentru muncă şi apărare, şi Fii gata pentru muncă şi apărare), cu care se făleau prin oraş, fâţâindu-se şi cu sacul de sport în mână ori pe umăr. Mă număram printre ei, fiindcă îmi plăceau înotul, săriturile de la trambulină, canotajul şi în general tot ce ţinea de apă. Deschizând încă o paranteză, trebuie să vă spun că am învăţat să înot singur, forţat, şi în unicul fel pe care şi acum îl consider indicat pentru băieţi, şi anume aruncatul unde-i apa mai adâncă. Aşa a procedat taică-meu cu mine când aveam vreo opt-nouă ani, ducându-mă la un ştrand, enervându-se că nu vroiam în ruptul capului să intru în elementul lichid faţă de care nutream o sfântă frică, prefăcându-se că se împiedică de ceva şi proiectându-mă cu capul înainte în lumea tăcerii, în bazinul plin de lume, tocmai în p