S-a încheiat, cu mai bine de o lună în urmă, cea de-a şaptea ediţie a Simpozionului de sculptură în marmură de la Cărbunari (Baia Mare), proiect al unicei instituţii muzeale private din România, Muzeul Florean. Şi în această ediţie, ca de altfel şi în cele anterioare, condiţiile generale au fost, în mare parte, aceleaşi. Adică, vreme de o lună, cei şase sculptori - Mircea Bochiş, Mihai Buculei, Maxim Dumitraş, Nicolae Fleissig, Adrian Ilfoveanu şi Andrei Marina - au cioplit masive blocuri de piatră, mai exact, calcar de Letea, iar lucrările au fost amplasate, finalmente, în poiana special amenajată şi transformată, în ultimii ani, într-un mare ambient artistic. Spre deosebire, însă, de ediţiile trecute, de această dată trei dintre lucrări - cele realizate de N. Fleissig, M. Dumitraş si A. Marina - au migrat înspre coama dealului, dincolo de liziera de pădure, inaugurînd un nou spaţiu şi deschizînd obiectelor o nouă perspectvă peisagistică. Avînd în vedere faptul, pe care l-am invocat şi cu alte prilejuri, că, pînă la un anumit punct, asemenea evenimente ciclice au multe caracteristici stereotipe, există şi tentaţia de a privi consecinţele lor ca pe nişte fatalităţi ale acestor mecanisme care funcţionează oarecum de la sine. Intervalul de timp care nu se schimbă, locul de execuţie şi de destinaţie mereu acelaşi, materialele şi tehnicile invariabile, ba chiar şi continuitatea unor participări sau revenirea altora pot induce o suspiciune apriorică în ceea ce priveşte repetabilitatea ediţiilor. Şi, pînă la un punct, lucrurile chiar sînt adevărate, iar dacă ar fi să căutăm argumente în sprijinul acestei presupoziţii, ele ar fi nenumărate: toate lucrările sînt gîndite şi realizate pentru spaţii deschise, în particular pentru amplasare în peisajul natural, scara lor este monumentală, materialul rămîne permanent piatra, fie că ea este marmură, calcar sau granit, tehnica