Cum ajungi în Cumpătu-Sinaia, urci puţin şi, la prima bifurcaţie, apuci drumul la stînga. Mergi o aruncătură de băţ, apoi cobori, lin, tot spre stînga şi, deja o zăreşti printre arborii umbroşi: vila Luminiş, casa lui George Enescu.

Cu proporţii dumnezeieşti, solemnă, izbitor de imaculată de la albul varului, îndulcită de liniile curbe, casa aceasta este, încă, plină de mister, de necunoscut. I-am dat ocol pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele, atunci cînd, deşi donată statului român în 1946 de Enescu însuşi, nu era pusă la dispoziţia vizitatorilor, nu era introdusă în circuitul turistic. Era un loc unde soseau numai privilegiaţii, în circuit închis, oamenii sistemului, cei care, probabil, habar nu aveau prea bine cine este Enescu. Şi care, de multe ori, au petrecut desfrînat, desconsiderînd valoarea proprietarului şi a casei, înfiorînd memoria martorilor. Ciudat, deşi Castelul Peleş s-a vizitat o bună bucată de timp, şi azi mai aud tîrşîitul paşilor în papuci de postav pe culoarele Castelului şi ale memoriei mele, casa lui Enescu nu a fost pusă la dispoziţia marelui public. Decît acum, foarte tîrziu, în 1995. Întotdeauna am văzut-o doar din două unghiuri: profilul faţă-stînga, atît cît se putea descoperi de pe aleea ce coboară către intrare şi de pe drumul forestier către Zamora, ce însoţeşte calea ferată. Acolo se iveşte semeaţă, la buza rîpei, cu turnul rotund înţepînd pădurea, scăldînd în lumină desişul frunzelor de foioase şi negurimea brazilor.

Înainte de 1989, lumea şoptea prin Cumpătu despre această vilă şi numai cîţiva băştinaşi, bătrîni, nu se sfiau să mai povestească cîte ceva despre Maestru. Întîmplarea face să-i cunosc pe descendenţii familiei de la care Enescu a cumpărat terenul, onorabili medici iubitori ai profesiunii. Domeniile se învecinează, iar armonia locului acesta discret, ascuns în pădure, ferit de ochii curi