Ion Cristofor (n. 1952) ne oferă o foarte consistentă cercetare închinată lui Aron Cotruş, al cărei miez îl constituie, aşa cum se cuvine, evaluarea poeziei acestuia. în ce măsură poetul care, în interbelic, se bucura de-o popularitate la superlativ, atrăgînd publicul aidoma unui magnet la "şezătorile" literare la care participa, ne mai poate interesa? Mai e "actual"? înclinăm spre un răspuns echilibrat. Dacă ne-ar veni greu a-l socoti un autor deosebit de atractiv la ceasul de faţă, un catalizator de impulsuri creatoare, nu i-am putea contesta sub nici un motiv o poziţie importantă în evoluţia lirismului românesc, ca şi-n cadrele istoriei noastre contemporane. Aron Cotruş aparţine seriei barzilor transilvani de factură autohton-socială, cu verbul inflamat de-o demonie eliberatoare şi profetică, participînd la o escatologie sui generis a acestui pămînt vitregit de soartă, serie care-i cuprinde pe Coşbuc, Goga, Beniuc. Dar, într-o perspectivă mai largă, răspunde reţetei expresioniste, atît de fecundă în Europa primelor trei decenii ale veacului precedent şi încă neistovită, intrînd în combinaţia altor formule de producţie artistică. Descoperită abia cu al doilea său volum, Sărbătoarea morţii (1915), personalitatea lui Cotruş se arată ataşată unei estetici a strigătului, a simţirii paroxistice, a unei "vitalităţi zgomotoase, vijelioase" (G. Călinescu). Carnagiul mondial e întîmpinat cu deznădejde şi revoltă, însă apocalipsa conţine şansele unei purificări, ale unei regenerări. în studiul său, L'expressionisme littéraire (Paris, 1990), Jean-Michel Glicksohn observă că, din tendinţele extrem de variate ale mişcării expresioniste, "două sînt esenţiale, una care face din artă un instrument de critică a societăţii şi culturii, cealaltă care face din aceasta suportul, adeseori emfatic, al unei viziuni idealiste a umanităţii viitoare". Viziunea lui Aron Cotruş e afină cu