Autoarea - profesor la Catedra "Nicolae Iorga" de la Columbia University şi redactor-şef la revista Lumină lină din New York - scrie comprehensiv şi generos despre M. Eminescu, Al. Macedonski, L. Blaga, T. Arghezi, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Marin Preda, O. Paler, Marilena Rotaru, Gellu Dorian, Eugen Şerbănescu, Octavian Blaga şi alţii. Fiecare scriitor pare sărbătorit, ceea ce este înduioşător, dar şi regretabil, întrucât duce la o uniformizare a valorilor.
(Unele fraze omagiale din carte se potrivesc prea multor scriitori ca să mai fie relevante:
"O Operă şi un Om! Opera complexă, omul trudind din Ťdragoste pentru literatura românăť, cum singur mărturisea" etc.
Nimeni n-ar putea să ghicească la cine anume se referă exegeta, dacă numele "Omului" n-ar fi menţionat la începutul comentariului).
Versuri compuse în mereu aceeaşi metrică, aproape exclusiv din neologisme. Intonaţie de robot de la o centrală telefonică. Autorul este un Ion Barbu lipsit de temperament artistic:
"coroanele fiordurilor poate scandinave/ sistatele sintaxe din phoenix ori simurg/ hexagonale sunt zăpezi de miere pură/ vocabule calcare sub lut taumaturg" etc.
În centrul romanului se află doi îndrăgostiţi trecuţi de mult de prima tinereţe, George Păun, şef de catedră la un un institut de ştiinţe juridice, şi Salomeea Drugă, fiica unui responsabil de restaurant. Adaptarea lor - nu lipsită de momente de criză - la viaţa de cuplu începe înainte de 1989 şi continuă după căderea lui Ceauşescu. Dumitru Popescu foloseşte însă acest love story mai mult ca pretext pentru a descrie moravurile epocii, de pe poziţia unui mizantrop inteligent şi sarcastic. În stilul său energic-autoritar (care îl evocă, din nefericire, nu numai pe scriitorul de succes dinainte de 1989, ci şi pe dictatorialul secretar cu propagan
