Singura datorie a unui scriitor
Ani de zile am fost complexat că nu (mai) reuşesc să public o carte, în condiţiile în care scriam aproape neîntrerupt. Din acest punct de vedere, cel puţin, oriunde ai decupa o felie din viaţa mea de scriitor, lucrurile arată aproape identic: aşteptarea năucă, tentativele timide, defulările parţiale prin revistele literare şi, mai ales, ceaţa groasă drept singur răspuns la întrebarea: "Oare voi (mai) publica vreodată o carte?" - toate acestea arătau la fel înainte de primul volum, după acesta, ca şi după al doilea şi al treilea. Nu doar statutul meu nu s-a schimbat în vreun fel, dar nici măcar mentalul. La 12 ani după apariţia primei mele cărţi şi şapte după ultima, nu mă simt deloc mai sigur pe viitorul meu editorial decît mă simţeam în urmă cu 13, 15 sau chiar 20 de ani.
Sigur, explicaţia cea mai brutală ar fi aceea că atît am avut de spus, că doar acele trei cărţi meritau să fie publicate. Poate că nu întîmplător scriu aceste rînduri exact acum: după şapte ani, dacă nu ai loc de veci, te deshumează...
Ani de zile am trăit cu această spaimă îngrozitoare, care n-a putut fi alungată de consolarea apariţiilor fragmentare. Cînd, din aceeaşi carte de sertar, mai multe prestigioase reviste, inclusiv România literară, îţi publică ample fragmente, ar reieşi cumva că volumul face ceva mai mult decît doi lei. Dar...
Ani de zile, după decembrie 1989, m-am acuzat şi m-am certat că nu sînt în stare să cultiv relaţii, să găsesc sponsori, să obţin subvenţii. M-am acuzat chiar şi pentru faptul că, din cauza celorlalte ocupaţii şi obligaţii, dar şi ca urmare a firii mele, nu am frecventat niciodată cafenelele şi crîşmele "literare", nici măcar cenaclurile, nu mi-am asigurat prietenia factorilor de influenţă, n-am pătruns în lumea scriitorilor, criticilor şi editorilor, necum să rămîn acolo. @N
