Intotdeauna am crezut ca, in momente de valtoare politica, atunci cand se agita apele sociale si se involbureaza cele economice, e bine sa stai deoparte, cat mai pitit, sa treaca tavalugul si sa-i ia o data cu el doar pe cei care si-au itit mutrisoarele prea mult si prea des intr-o perioada cand politica inteleapta e sa te-ncui in casa.
Dar ceea ce se intampla in ultimele zile in satul nostru comun – numit Romania – e mai mult decat o galceava pe ulita sau o harta pe camp, printre cornute la pascut si gurese oratanii de pe langa casa. E vorba de fenomenul – cum sa nu fii mai nimic, dar sa ai tupeu din ce in ce mai mare. Ma refer, expres, la liderul Sindicatului din Petrom – Liviu Luca.
Intrat in randurile sindicalistilor umil, ca orice tip cu ambitie nemasurata si necajit ca soarta nu l-a aruncat in aceasta viata macar ca descendent al vreunui print mostenitor din Brunei, Liviu Luca s-a impus, inca de la inceput, prin vointa de a ajunge ceva mare.
Si cum nu poti fi ceva mare si tare, umbland doar printre pitici, Luca s-a facut luntre si punte pentru a deveni agreabil si stimabil celor mari – mai ales celor dornici de a avea mascarici pe la curte.
Santaj, trafic de influenta, fortarea unor contracte pe muchia legii – cam acestea, spun apropiatii lui Liviu Luca, sunt metodele intrebuintate. Putine, sigure si eficiente. Politicienilor corupti le place sa stea la masa cu sindicalistii si mai corupti – le da o stare de bine, de imaculare sufleteasca, ii ajuta sa le scada colesterolul politic si glicemia electorala.
Ce s-a ales de amaratii sindicalisti condusi de Luca? Sunt bine mersi... adica mai mult bine decat mersi.
In timp ce stapanul lor bate si intra numai pe la porti inalte, traieste ca un nabab – masini scumpe, case neimaginat, viata extravaganta – din lupta sindicala, nu? –, amaratii de angajati din
