In Prejmer, langa Brasov, dorul de cetatea lor stramoseasca ii aduce pe sasi inapoi. Nu vin toti, dar sufletul locului zboara din nou peste sat

Mai intai, ca un soi de avertisment, vezi turnul acela vechi si ciudat. Apoi, dupa o cotitura a drumului, dincolo de copacii din parcul satului, apare cetatea. Rotunda si robusta, cu zidurile ei albe, terminate in creneluri, straluceste in asfintit, inconjurata de vechile case sasesti. Pare o pasare uriasa si lenesa, o pasare de piatra ramasa dintr-un alt ev.

Ma aflu in Prejmer, satul brasovean asezat nu departe de culmile Ciucasului. Forfota autocarelor cu turisti veniti din toata Europa sa vada una dintre cele mai frumoase cetati taranesti ale sasilor din Ardeal s-a mai potolit. In sfarsit, ma hotarasc sa intru si eu in cetate. In fata batranelor ziduri, avand pe ele stantate datele unor ani vechi, simt o sfiala veche, copilareasca.

Incep sa-i dau tarcoale cetatii pe dinafara. E mai mare decat parea, ascunsa intre copaci si-ntre case. Trec apoi si de portile mari de stejar. Dupa un tunel furisat pe sub zidul de piatra interior, vad un paienjenis de scari de lemn si de incaperi cu usi zdravene, numerotate meticulos. Sunt goale toate si incuiate. In mijloc, inconjurata strans de ziduri, sta biserica frumoasa si veche, de aproape o mie de ani. Ici, colo, inscriptii rasfirate pe peretii grosi ai cetatii iti explica rostul unor arme de lupta sau punti de aparare. Au nume ca dintr-un alt taram: "orga mortii", "barbacana cu hersa"... Poate ca inca nu inteleg destul, dar prin cetatea acum pustie, ma simt ca un copil norocos, picat intr-o jucarie imensa. Si mai e si linistea aceea incredibila dintre ziduri, linistea intrerupta arar de sunetele blande, ca ale unui pahar de argint, scoase de orologiul din turnul bisericii. Brusc, nimeresc o scara ingusta si abrupta de lemn. Cam de-a busilea, ajung pe inelul de pi